Plecarea lui Darius Vâlcov de la Palatul Victoria, schimbările care au urmat în ANAF și CNAS, îndepărtarea vocilor contondente din partid, toate acestea par să marcheze începutul unui nou curs în cadrul partidului.
Există, într-adevăr, o fereastră unică de oportunitate pentru PSD: socialiștii europeni au mare nevoie de voturile românilor, în vederea constituirii unei coaliții majoritare în Parlamentul European. Aceasta ar urma să voteze propunerea de președinte al Comisiei. Cele nouă voturi care ar veni din România de partea socialiștilor sunt aur, în aceste condiții, așa că ar putea să mai închidă ochii la problemele colegilor lor de la București.
Deschiderea a devenit evidentă marți seara, când Bruxelles-ul și Bucureștiul au vorbit, în sfârșit, pe aceeași limbă, după foarte mult timp – președintele și vicepreședintele Comisiei Europene au salutat hotărârea Bucureștiului de a se opri din a mai modifica legile justiției, împotriva recomandărilor europene. Un pas foarte important.
În fața acestei oportunități unice de a redeveni frecventabil la nivel european, PSD are însă o problemă reală: cum va gestiona prezența grupării populiste în interiorul partidului?
Linia dură nu este, cum s-ar putea crede, o invenție de-ale lui Liviu Dragnea sau a consultanților săi politici. Este un filon vechi în cadrul partidului, ale cărui origini datează încă din primele zile de reagregare a stângii, de după căderea comunismului.
Adepții excepționalismului românesc au aici un cal de bătaie. Caracterul aparte al ceaușismului, în raport cu celelalte regimuri comuniste din Europa de Est, este o realitate.
Ceaușismul a inclus o teribilă doză de naționalism, prezent în proporții mult mai mici în celelalte state membre ale fostului lagăr comunist. Dimpotrivă, la Budapesta, Praga sau Berlin, opoziția la comunism avea și fațeta ei naționalistă, câtă vreme trupele sovietice se aflau încă acolo. Regimul ceaușist a confiscat însă (și) naționalismul – propaganda îl prezenta pe Nicolae Ceaușescu drept urmașul legitim al domnitorilor medievali. Evident, Janos Kadar sau Gustav Husak nu și-ar fi permis să se afișeze drept urmași ai lui Matei Corvin sau Carol al IV-lea fără a se face de tot râsul.
Asta a lăsat urme. În decembrie 1989, doar o parte infimă a activului de partid sau a tehnocrației industriale care constituia, de fapt, osatura sistemului, mai credea în ideologia comunistă. Falimentul era evident chiar și pentru o parte importantă a activiștilor, dovadă că partidul s-a prăbușit iremediabil și nu a mai avut cine să-l transfere la social-democrație, așa cum s-a întâmplat în alte părți.
Naționalismul, însă, a rămas, iar el s-a regăsit, inevitabil, în noua structură de masă, Frontul Salvării Naționale, constituit pe locul lăsat liber de PCR, pe structurile industriale, sindicale și cu aportul activiștilor de partid din eșaloanele doi și trei, convertiți la social-democrație pe persoană fizică.
Indiferent de numele pe care l-a purtat în anii ce au venit, partidul al cărui mentor a fost Ion Iliescu a păstrat filonul, constituindu-se într-o stângă naționalistă de tipul regimurilor lui Slobodan Miloșevici din fosta Iugoslavie sau Vladimir Meciar din Slovacia.
Foarte activ în prima parte a anilor 1990, naționalismul de stânga a cunoscut un recul în anii 2000, când România s-a angajat puternic pe drumul aderării la NATO și Uniunea Europeană – entuziasmul popular era prea puternic. Iar PSD a avut un rol important în procesele de aderare.
După 2007, odată cu criza financiară și cu afirmarea grupărilor populiste în întreaga Uniune Europeană, lucrurile au prins a se schimba și în România.
Puternica afirmare a aripii dure din cadrul PSD, sub Liviu Dragnea (mulți dintre promotorii ei venind, de fapt, din partidul lui Corneliu Vadim Tudor, care exalta vechea Securitate), nu a sosit pe teren gol. Condițiile erau create și probabil că și consultanții străini au observat asta. Poate că ei au calculat, pragmatic, faptul că tocmai inima naționalistă putea fi nucleul de bază care să poată fi mobilizat la vot.
Reconcilierea premierului Viorica Dăncilă cu liderii europeni este de dorit pentru sănătatea democrației din România, dar, oare, o dorește și partidul, în profunzimile sale?
Discursul antieuropean al lui Liviu Dragnea, preluat pe scară largă și cu entuziasm în partid, a mobilizat, desigur, o bună parte din alegătorii opoziției, îngrijorați de cursul iliberal pe care amenința să se înscrie România. Și discursul lui Dragnea semăna prea bine cu formulele fabricate de propaganda rusă, pentru a nu stârni teamă.
Dar, oare, nu cumva acest discurs a scos din case și nucleul dur al electoratului PSD, în lipsa oricărei alte motivații?
Este greu de estimat cât anume din voturile luate de PSD pe 26 mai reprezintă opțiunea pură și dură naționalist-antieuropeană, promovată cu sârg de Liviu Dragnea. În ultimele zile, se simte însă o agitație în zona liniei dure – deocamdată, exponenții ei tac, dar promit să-și facă din nou auzită vocea în săptămânile viitoare.
Va fi o revoltă internă? Va fi o ruptură care să lase PSD fără o parte consistentă din electorat? Vom vedea.