UE sărbătorește o epidemie de stabilitate ternă cu certuri mărunte

De foarte multe ori, în deceniul trecut, dacă întrebați un eurocrat: „La ce vă gândiți?”, răspunsul era de obicei unul dramatic. La începutul deceniului euro se clătina pe buza prăpastiei. La mijlocul lui, Grecia s-a apropiat de a fi dată afară. A izbucnit o criză atunci când aproape 3 milioane de azilanți au sosit din Siria și din alte puncte fierbinți. Puțin timp după asta, Marea Britanie, care era atunci a doua economie ca mărime din UE, a votat să plece, fără un plan serios pentru asta. Între timp, populiștii din întreg spectrul de abia așteptau să răstoarne ordinea confortabilă pe care cei de la Bruxelles se străduiau să o clădească. Pe scurt, viața de la Bruxelles era foarte vie. Ani de-a rândul, oficialii trataseră orașul ca o vizită la proctolog: necesară, dar dezagreabilă. Brusc, capitala de facto a UE a devenit un tobogan politic – îngrozitor, dar și ciudat de încântător.

Zilele acelea s-au terminat. Bruxellesul a devenit din nou liniștitor de plicticos. Întrebați un eurocrat în trecere ce se întâmplă și răspunsul va fi unul prozaic: dispute pe bugetul UE. Atunci când liderii UE vor vizita din nou Bruxellesul pe 20 februarie, ei vor discuta cheltuielile acestui bloc. Plecarea Marii Britanii a lăsat o gaură de 60 miliarde euro în finanțările UE. Împărțită pe șapte ani și între 27 de țări, suma devine mai ușor de înghițit. Rezultatul este că, pentru a menține aproximativ același nivel de cheltuieli, țările UE vor fi nevoite să verse între 1% și 1,1% din venitul național brut – doar ușor mai mult decât anul trecut.

Pentru a anima lucrurile, diplomații din ambele părți ale dezbaterii se comportă ca și când o marjă de diferență de 0,1% din venitul lor – echivalentul unui îngheț scurt iarna, sau a câtorva săptămâni ploioase, vara – ar însemna echivalentul fiscal al Gropii Marianelor. Un nucleu dur, format din Olanda, Danemarca, Suedia și Austria a cerut ca UE să nu cheltuiască mai mult de 1% din venitul național brut al membrilor săi. Un alt grup, condus de acele țări din Europa Centrală și de Est, care se adapă la finanțările de la Bruxelles, refuză se semneze un buget atât de mizer de 1%. „Ei vor să se deschidă casa de bani!”, spunea disperat un diplomat din tabăra strânsă la pungă. Dat fiind că la orizont nu se întrevede niciun acord, liderii celor 27 state membre vor petrece cel puțin două zile, certându-se pe o sumă ridicolă de bani, precum călugării, care se iau la bătaie pentru numărul de îngeri care dansează pe vârful unui ac.

Charles Michel, care are sarcina de a conduce reuniunea, ca Președinte al Consiliului European, a amenințat că va lăsa negocierile să continue până se va ajunge la o soluție. Din nefericire, nimeni nu îl crede. La un summit din perioada de vârf a crizei din Grecia, Donald Tusk i-a obligat pe lideri să stea și să realizeze un acord pe termenii de salvare a Greciei, decât să riște ca ea să iasă din bloc. De data aceasta, șefii de guvern sunt foarte conștienți că pot pur și simplu să se întoarcă peste câteva luni și să încerce din nou. Politica ia timp, adesea. În viața sa anterioară, Michel a fost un prim-ministru belgian. Negocierile, care i-au permis să obțină această funcție, au durat 138 de zile.

O astfel de micime ar putea fi considerată că este UE în cea mai proastă lumină a sa. În loc să se ocupe de marile probleme de stat, liderii UE vor pierde timpul luptând pentru bani mărunți. Lupta fiscală este un exemplu aproape perfect al legii lui Sayre, denumită după Wallace Stanley Sayre, un politolog american: „În orice dispută, intensitatea sentimentelor este invers proporțională cu valoarea problemelor care se dezbat”. Dacă cei care contribuie net vor fi înfrânți și dacă se vor preda la fiecare cotitură, bugetul va fi de circa 1% din venitul național brut. Dacă ei Patru Frugal vor avea câștig de cauză, bugetul va fi de circa 1% din venitul național brut.

Există însă un mod pozitiv de a privi lucrurile. O epidemie de stabilitate internă înseamnă că UE are spațiu ca să-și facă griji pentru nimicuri. Periferia alandala de politici economice ridicată în timpul crizei financiare s-a dovedit relativ rezistentă. Întrunirile Grupului Euro, clubul de miniștri de finanțe, care dictau odinioară soarta națiunilor, sunt acum la fel de dramatice pe cât ar trebui să fie o reuniune a miniștrilor de finanțe din Finlanda și Luxemburg. Măsurile adoptate în timpul crizei migrației pentru a stăvili numărul de oameni care intră în Europa, cum ar fi aruncarea de bani spre Turcia și transformarea insulelor Greciei în lagăre de închisoare de facto pentru imigranți, au fost cumplite, dar eficiente. În prezent, oficialii UE, poate cu prea multă încredere, dau din nas la ideea unei repetări a crizei migrației din 2015-16. Brexit-ul, privit odinioară ca o schismă în Alianța occidentală, și primele picături de ploaie ale unei furtuni populiste, sunt acum o dezbatere seacă despre mărunțișurile transferurilor de date, echivalarea regulilor financiare și pescuit. Plictiseala este cu siguranță mai tare decât criza.

Tern e la modă

Nu se așteaptă niciun big bang legislativ din partea Comisiei Europene. UE nu își mai rupe tratatele, regulile fundamentale ale blocului, la aproximativ fiecare cinci ani, cum făcea de la începutul anilor 90, lăsându-i pe alegători năuciți sau furioși. Astfel de proiecte mărețe sunt acum domeniul electiv al unei mâini de federaliști din Parlamentul European, nemaifiind misiunea aproape universală a elitei continentului. În loc de a fi o nouă și ambițioasă frontieră, proiectele precum „green deal-ul” Comisiei – o sumă uriașă de legislație ecologistă, care va fi discutată la începutul lui martie –  nu sunt decât modul UE de a funcționa așa cum ar trebui, promovând politici colective pentru a rezolva o problemă colectivă.

Accentul pe aspectele mai monotone ale existenței blocului se pune într-un moment în care problemele UE s-au inversat. Ani de zile, cele mai presante probleme ale UE erau de ordin intern, de la prăbușirea monedei sale, la strategia improvizată în domeniul imigrației. Strigătul de alarmă venea din interiorul casei. Acum, amenințările sunt externe, Un inel de instabilitate înconjoară UE, de la Rusia la Africa, via Turcia. Acesta include acum chiar și Marea Britanie, dată fiind criza sa de andropauză geopolitică. În timp ce capitalele naționale își apără cu dârzenie politicile externe, celor de la Bruxelles nu le mai rămân decât firimiturile politice de consumat, în loc de felul principal. Proiectele de tipul „Să facem Europa din nou mare” sunt rare. În schimb, eurocrații sunt bucuroși că au făcut ca Europa să fie din nou plicticoasă. Mai bine o dispută despre buget, decât pe un subiect mai important. Așa cum a demonstrat-o cu prisosință  ultimul deceniu, supraexcitarea este supralicitată. Și, totuși, ea ar putea să se întoarcă din nou. Problemele anilor 2010 poate că s-au domolit, dar ele nu au fost rezolvate. Bucurați-vă de plictiseală cât mai durează. ■

Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Facem Europa din nou plictisitoare”