Fiscalitatea, bat-o vina!

159
10 minute de lectură

Dările către stat au apărut ca un preț al civilizației, spunea, la începutul secolului trecut, rebelul jurist american Oliver Wendell Holmes jr.  Și istoria omenirii pare să confirme asta. Dar e o viziune simplificatoare, în realitate taxele au apărut odată cu statul, care le colecta pentru a-și asigura funcționarea, construcțiile publice sau chiar private, dar și pentru a-și finanța războaiele.  

Încă din vechime, guvernanții au simțit nevoia ca taxele să fie ușor de administrat și să fie universale – să se aplice, pe cât posibil, tuturor. Astfel, Egiptul antic, care în general taxa proprietatea, a introdus o taxă pe consumul de ulei pentru gătit, presupunându-se că toată lumea gătește pentru a se hrăni și a viețui. Colectorii fiscali ai acelor timpuri – denumiți „scribi”, în traducere modernă „Fiscul faraonilor” – trebuiau să se asigure că oamenii nu folosesc substitute pentru ulei și că raportează și plătesc corect.

În timp, perspectiva fiscală s-a sofisticat și au fost introduse taxe pentru a influența consumul sau pentru a stimula anumite activități.

În China dinastiei Xin, împăratul Wang Mang a creat impozitul pe venit, dar birul a avut o viață scurtă. Taxa de 10% impusă tuturor câștigurilor, cu excepția celor provenite din agricultură, a fost abolită 23 de ani mai târziu, de către noua dinastie Han.

Grecia antică a introdus taxe specifice pentru finanțarea războaielor, precum și taxele pentru străini, în valoare de o drahmă pentru bărbați și o jumătate de drahmă pentru femei. Romanii, cuceritorii multor țări, au introdus taxele vamale, iar Cezar Augustus a fost împăratul cel mai iscusit în ale finanțelor, înființând o entitate a colectorilor și introducând impozitarea moștenirilor pentru a susține plata pensiilor militarilor. Impozitarea pe coșurile de fum (fumăritul) aplicat în România a determinat reducerea numărului de coșuri de fum și a camerelor încălzite, iar impozitarea în funcție de lățimea fațadei, aplicată în Țările de Jos, a condus la apariția unor case extrem de înguste, devenite azi atracții turistice în Belgia și Olanda.  Premierul britanic William Pitt a reinventat impozitul pe venit, cu scopul declarat de a finanța războiul cu Franța lui Napoleon. De altfel, când a impus taxa, în 1799, a anunțat că va fi o măsură temporară. Într-adevăr, succesorul său, Henry Addingto, a abolit-o în 1802, dar a resuscitat-o în anul următor și a colectat-o până după bătălia de la Waterloo.

Comuniștii români au inventat și au aplicat taxa pe celibat, în încercarea de a-i determina pe oameni să se căsătorească și să devină părinți.

Ajungând în zilele noastre, cu numai câteva zile înainte de începutul noului an fiscal, Guvernul României publică o ordonanță de urgență care introduce noi taxe și impozite: taxa pe activele bancare în funcție de rata medie de dobândă stabilită liber în piață, ROBOR, taxa pe cifra de afaceri aplicată companiilor din energie termică și cogenerare, telecomunicații și pe a celor din sfera jocurilor de noroc. Deși aceste taxe au fost prezentate ca taxe de tip „Robin Hood”, care iau de la bogați și dau săracilor, în realitate ele sunt taxe care, în final, iau exact de la cei mai săraci. Aceste taxe vor avea două efecte imediate: creșterea prețurilor și diminuarea consumului celor mai săraci dintre consumatori, care nu își permit să plătească mai mult pentru același serviciu.

O dilemă bancară cu soluție imorală

Taxa pe activele bancare va funcționa încă mai subtil și subversiv, pentru că va determina băncile să evite acordarea de noi credite bancare (care sunt active bancare) către clienții cei mai vulnerabili, cu bonitate mai scăzută. Concret, la banca X se prezintă domnul Y, salariat cu salariul minim sau chiar mediu pe economie, având în întreținere doi copii, eventual chirie de plătit, solicitând un credit de consum pentru încropirea unei băi sau pentru achiziționarea mobilei în dormitorul copiilor. Simultan, se mai prezintă la bancă doamna Z, care are un salariu lunar de zece ori salariul minim pe economie, fără alte persoane în întreținere, solicitând un credit pentru renovarea băii. Pentru fiecare credit acordat, banca va plăti o taxă în funcție de credit, de ROBOR și de rata dobânzii efective pe care o percepe la credit. Ca atare, pentru ambele credite banca va plăti noua taxă, iar în încercarea de a ține sub control costurile, banca va elimina orice credit la care riscul de nerambursare este mare. Din punctul de vedere al riscului de rambursare a creditului, dl X pare mai riscant, dar nevoia lui este mai mare. Moral vorbind, ai vrea ca dl X să poată încropi o încăpere de baie pentru copii sau să le cumpere mobilă, dar din punctul de vedere al băncii, dl X reprezintă un risc ridicat și costisitor. Ca atare, banca va decide finanțarea doamnei Y, a cărei nevoie este mai puțin stringentă. Dacă domnul X a avut vreodată probleme cu rambursarea unui credit, își poate lua adio de la primirea unui împrumut bancar în 2019!

Implicațiile taxei pe activele bancare sunt imediate și directe. Taxa va inhiba creditarea, iar scăderea creditării va afecta consumul, acest motor al creșterii economice din ultimii ani. În final, taxarea activelor bancare va tempera creșterea economică și poate grăbi instalarea recesiunii în România.

Un alt efect, poate și mai periculos, al taxei pe activele bancare este acela că va limita eficiența folosirii ratelor dobânzilor ca instrument de politică monetară. Băncile vor fi nevoite să plătească taxe în funcție de elemente pe care nu le pot influența, respectiv ratele efective de dobândă. Acestea sunt fluctuante și depind de intervenția în piață a Băncii Naționale și a Ministerului Finanțelor Publice, precum și de anumite date obligatorii privind plățile: taxe și impozite, rezerve minime obligatorii, plata pensiilor și a salariilor. La aceste date fixe, toate băncile sau companiile au nevoie de resurse suficiente pentru plata obligațiilor, conducând la creșterea ratelor dobânzilor în piața bancară. Statul însuși, prin Ministerul Finanțelor, poate crește în câteva minute ratele dobânzilor, atunci când se împrumută pentru finanțarea deficitului bugetar și a datoriei publice.

Statul, prin Ministerul Finanțelor, poate crește în câteva minute ratele dobânzilor atunci când se împrumută pentru finanțarea deficitului bugetar și a datoriei publice. De exemplu, la ora 9 dimineața rata dobânzii la 3 luni la care se împrumută băncile este 3% p.a. și ar fi vreo 2 miliarde de lei disponibile în piața interbancară. La ora 10, Ministerul Finanțelor își anunță intenția de a atrage 1,5 miliarde de lei pentru finanțarea deficitului și 1 miliard pentru rostogolirea unor datorii mai vechi ale statului, în total 2,5 miliarde de lei. Cum suma necesară ministerului este mai mare decât suma pe care băncile ar da-o cu împrumut, acești bani devin mai scumpi, astfel încât la ora 12 rata dobânzii deja a urcat la 3,5%. Pentru ca rata dobânzii să nu crească, ar trebui ca BNR să intervină și să arunce niște lei în piață, minimum o jumătate de miliard. Și dacă MFP are frecvent nevoie de bani, și BNR „aruncă” frecvent bani în piață pentru a ține rata dobânzii  la un nivel scăzut, atunci excesul de bani se mută în piața bunurilor și serviciilor, crescând prețul acestora. Apare astfel inflația, care erodează puterea de cumpărare.

Un alt element important ignorat de guvern și care nu se poate reglementa printr-o lege, fie ea și ordonanță de urgență, este relația dintre ratele dobânzilor și cursul de schimb. Când piața este „inundată” de lei, ratele dobânzilor sunt scăzute, dar leii încep să alerge după euro. Nu mai este rentabil să ții lei, așa că vrei să cumperi valută, de regulă euro. Crește astfel prețul unui euro, adică moneda națională se depreciază. Este exact ceea ce vedem zilele acestea, când cursul valutar dă semne că s-ar simți mai bine mai aproape de 4,7 lei pentru un euro decât la 4,6 lei pentru un euro.

De unde referința de 2% în funcție de care se stabilește impozitul pentru bănci? Nimeni nu știe. În prezent, dobânda de politică monetară (de referință) este de 2,5%, adică Consiliul de administrație al BNR a ajuns la concluzia că la această rată a dobânzii nu apare inflația, iar creșterea economică se menține. O rată de politică monetară de 2% ar conduce la creșterea prețurilor și poate chiar la deprecierea monedei. Introducerea unui nivel de referință de 2% pare a fi un mesaj direct și brutal transmis BNR pentru a reduce dobânzile. Dar de ce și-ar dori guvernul să împingă BNR să ia o asemenea măsură care va genera inflație și depreciere? Pentru că ar susține și creșterea economică reală, care, împreună cu inflația, conduce la un produs intern brut nominal mai mare, ceea ce face mai ușoară menținerea în ținta de deficit bugetar, ca procent din PIB.  

În esență, taxa pe activele bancare este plătită de noi toți: cu cât mai mult se împrumută statul, cu atât mai mult plătim și noi la credite. În viitor însă, vom fi fericiți dacă ne vom mai califica pentru vreun credit bancar!

Influența acestor taxe asupra economiei, asupra evoluției viitoare a investițiilor și chiar asupra stabilității financiare poate fi nespus de negativă. Fără aceste taxe însă, guvernul nu are suficiente resurse pentru a întocmi un buget pentru 2019 cu un deficit bugetar de sub 3% din PIB, după cum scrie în fundamentarea Ordonanței de urgență nr. 114/2018: „Având în vedere imperativul respectării țintei de deficit de sub 3% din produsul intern brut, prevăzut de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, ratificat prin Legea nr. 13/2008; necesitatea adoptării, în cel mai scurt timp, a legii bugetului de stat, legii bugetului asigurărilor sociale de stat și perspectiva 2020 – 2021, măsurile propuse stau la baza fundamentării veniturilor și cheltuielilor bugetului general consolidat. 

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele