Fotbalul contează

85
5 minute de lectură

Dintre toate jocurile pentru oameni mari și copii între 5 și 100 de ani, fotbalul este cel care conține cea mai mare felie de viață reală, fiindcă se mulează incredibil pe experiențele de viață individuală. Numeroase metafore ținând de acțiunea noastră cotidiană sunt inspirate din fotbal, și asta din simplul motiv că oricine le înțelege semnificația.

Suntem uneori prinși în ofsaid, alteori aruncăm mingea în terenul adversarului, avem lovitura de începere (sau nu), ni se întâmplă să centrăm și tot noi să dăm cu capul și așa mai departe.

De ce ne fascinează toată această poveste? Poate, din cauză că jocul acesta simplu (dar cât de complicat este să joci simplu… spunea odată marele Johan Cruyff) are toate ingredientele benigne și maligne cu care ne ciocnim în viața de zi cu zi.

Fotbalul este războiul purtat după reguli pașnice. Este mândrie, solidaritate, tradiție, spirit comunitar. Înseamnă și bani, putere politică, lume interlopă, aranjamente de culise.

Mai mult, școlile de fotbal exprimă caracterul unei națiuni. Priviți-i pe olandezi, dedicați total cauzei, toți în atac, toți în apărare, într-un efort colectiv colosal, așa cum au pus stavilă apelor. Priviți la înfloriturile spaniolilor, întotdeauna încântătoare, uneori atât de eficiente și alteori reprezentând calea sigură spre dezastru. Priviți-i pe albanezi, care ne-au bătut în 2016, la Campionatul European din Franța, care-și fac semnul vulturului atunci când marchează – mulți dintre componenții echipei sunt copiii kosovarilor care au fugit în Occident în timpul conflictului cu armata sârbă a lui Miloșevici, în 1998-1999. Priviți-i pe nemți, care fac lucrurile corect, care-și pregătesc temele cu minuțiozitate, care câștigă exasperant – știți vorba englezului Gary Lineker, că fotbalul e un joc de 11 contra 11, în care până la urmă câștigă nemții.

Dar chiar și nemții aceștia, atât de atenți la detalii, se întâmplă să piardă fiindcă, în latura lor întunecată, ignoră adesea trăsături profund umane: inventivitatea, prezența de spirit, exuberanța și, adesea, norocul. Așa i-au bătut genialii italieni, chiar la ei acasă, la Cupa Mondială din 2006.

Dacă vreți să aflați mai multe despre felul în care fotbalul reprezintă specificul național, nu uitați de formidabilul eseu al lui Henry Kissinger „World Cup According to Character”, scris înainte de Cupa Mondială din Mexic, 1986. Și menit să-i pregătească, într-un fel, pe americani, pentru ediția ce aveau s-o găzduiască opt ani mai târziu. Iar majoritatea americanilor habar nu avea la vremea respectivă de soccer-ul europenilor. Un joc plicticos, în care se marchează rar și uneori deloc, și în care, în majoritatea timpului, mingea este pasată, agonizant, undeva la mijlocul terenului.

Și pentru că în fotbal există mereu reversul întunecat, trebuie spus că mulți lideri autoritari au văzut potențialul propagandistic al fotbalului. Mussolini a făcut un obiectiv național din Cupa Mondială 1934, pe care Italia trebuia s-o câștige. Și a câștigat-o. Cum? Asta e o altă discuție…

Marele Real Madrid al anilor 1950-1960 nu poate fi separat de dictatorul Francesco Franco. Asta în timp ce dincolo, la Barcelona, stadionul Camp Nou era singurul loc unde puteai vorbi catalana fără să fii arestat – nu puteau ridica 100.000 de oameni. După cum formidabila echipă Steaua București de la sfârșitul anilor 1980 nu ar fi fost de imaginat fără dorința familiei Ceaușescu de a demonstra „superioritatea” și „invincibilitatea” regimului.

Întorcând foaia, pentru a vedea și partea luminoasă a lucrurilor, succesele din fotbal fac bine și PIB-ului. Au spus-o mulți analiști – victoriile fotbalistice dau un tonus sporit comunităților. Când Valentin Stănescu, probabil cel mai charismatic antrenor român al tuturor timpurilor, a venit să readucă echipa Rapid București în prima divizie, în 1982, el le-a spus jucătorilor, până atunci loseri eterni, că muncitorii ceferiști, care le asigură salarii și condiții de a face sport, lucrează mai bine atunci când echipa câștigă.

La un cu totul alt nivel, marile victorii internaționale generează, într-adevăr, puternice emoții naționale, cresc coeziunea și ajută la atingerea unor obiective comune. Atunci când Germania Federală a câștigat Cupa Mondială din 1954, după ce a bătut în finală, în mod neverosimil, o echipă a Ungariei considerată invincibilă, acela a fost semnalul că motorul german s-a refăcut după război și lucrează din plin.

Și acum, să privim către ai noștri. O echipă de tineret a României a uimit, făcându-se ecoul unei generații debarasate de complexele trecutului, care s-a născut în Europa și este acasă în Europa. În spatele ei se află o extraordinară simbioză între românii de acasă și cei crescuți și educați în diaspora.

Și se mai află câteva lucruri bine făcute în interior: proiectul lui Gheorghe Hagi și unele dintre programele FRF cele mai hulite de „baronii” fotbalului autohton: susținerea fotbalului juvenil în detrimentul marilor cluburi și obligativitatea cluburilor din primele trei ligi de a folosi jucători sub 21 de ani.

Toate acestea arată că România poate reuși.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele