Completări la Meeting Point

Eram încă în plină lumină a după-amiezii când am ajuns la deschiderea Bienalei Meeting Point. Peste vreo 2 ore, la final, după ce Galeria Delta se umpluse cu artişti, ziarişti, lumea intelectuală a Aradului şi s-a ţinut vernisajul propriu-zis, cu „speech”-urile de rigoare, apoi au fost decernate Premiile Bienalei şi i-a fost oferită lui Onisim Colta o diplomă specială, dimpreună cu anunţul trecerii sale la statutul de profesor emerit al Universităţii „Aurel Vlaicu”, la retragerea de la catedră, se-ntunecase de tot. Am ajuns şi la Galeria Alfa, mai sus pe „corso”, pe aceeaşi latură. Am ratat un singur modul al Bienalei, găzduit de o sală a Primăriei: în superbul Palat, cu programul de acces al instituţiilor publice, nu se mai poate intra seara! Mi-ar fi făcut plăcere să văd, tot în Primărie, şi renumitele vitralii ale lui Sever Frenţiu. Altă dată…

Dimensiunea grafică

Să nu nedreptăţesc dimensiunea grafică a Bienalei! Galeria Alfa – mai mică, dar luminoasă, cu o deschidere plăcută a sălii dinspre bulevard şi cu o prelungire în dreapta, în linie cu intrarea.

Zona centrală – ocupată de „instalaţia” prin care tandemul Anamaria Şerban-Michael Wieczorek marca spaţiul: la podea, din bandă groasă de hârtie adezivă, albă, era „desenată” o fereastră – sau o poartă? – de sugestie medievală, boltită, conturul de-acolo, din adâncul încăperii, fiind presărat cu pietre masive, de zid de castel, aşezate-n arc de cerc, în timp ce-n partea opusă, la bază, silueta construcţiei culcate la pământ nu mai avea nevoie să fie străjuită decât de 2 pietre-mostre, în cele 2 colţuri. Sugestie de pătrundere în galerie, în Bienală, prin conturul ferestrei/ porţii; sau invers: intrare blocată, „astupată” la propriu şi la figurat – serios, ironic? – de mozaicul sălii, posibilă aluzie la dificultatea înţelegerii, a interpretării, de ce nu?!

Lucrări variate, interesante. Se remarcă peretele din fundal, în lateral stânga, cum intri dinspre „corso”, ocupat de-un clujean, Ioan Horvath Bugnariu, unul dintre premianţii ediţiei, un arădean, Iosif Stroia, şi-o timişoreancă, Adriana Lucaciu. De partea cealaltă, flancând uşa de acces – o gravură a bucureşteanului (tulcean de origine!) ZuZu Caratănase, din seriile sale de „antichităţi” prelucrate fantezist, astfel problematizate şi „contemporaneizate”.

Alte picturi şi sculpturi

Înapoi la Delta, pentru încă o explorare a expoziţiei principale.

Din şirurile lungi de tablouri, pe două rânduri, remarc un Cântec al ciocârliei al lui Ciprian Radovan, concret-abstract, parcă recuperând conturul păsării şi-n acelaşi timp preluând în succesiunea de striuri rafinat colorate „graficul” oscilant al fluxului sonor, al trilului; apoi un crâng, Sub arbori, al lui Constantin Răducan, în deasă pensulaţie post-impresionistă; tot vegetală, însă în tehnică pictată cu aspect de haşură grafică, reţea de structuri fine, întrepătrunse, împânzind un fond alb, o Clorophylle a Danei Catona; sau ipostazele lui Homo ludens din seria de portrete vesel-hidoase ale Evei Győrffy, din nişa galeriei.

Dintre sculpturi/ obiecte/ ceramici, pe lângă cele ale lui Dumitru Şerban şi Onisim Colta: un soi de centaur parodic al lui Cosmin Moldovan, din seria cunoscută (cu câţiva ani în urmă năpădiseră subsolul Palatului Mogoşoaia!), humano-animalo-mecanomorf, cu chip de bătrân înţelept, cu o scufie pe cap, prelungită-n sus cu un fragment de ţeavă metalică, cu protuberanţe şi derivaţii retezate, după cum şi-n alte părţi ale corpului mai sunt înşurubate/ sudate alte piesete metalice, trupul de cal purtând drept coadă un mic mâner rotund din lemn, din cele cu care tragem sertarele în afara mobilelor!; un Acoperiş al lumii în viziunea lui Celus Ciobanu, de fapt fragmentar, cu ţigle adevărate care feresc de intemperii o grămăjoară de componente meşteşugăreşti, casnice, sau, dacă mai privim o dată şi sesizăm alura de pânză de corabie a fâşiei protectoare, poate că salvează… diversitatea din Arca lui Noe!; sau lucrările în stilurile consacrate ale consacraţilor Ioan Tămâian, prezent cu Iţele războiului, combinaţie de sticlă şi metal cu alură preţioasă, impregnate cu dungi şi forme aglomerate, ordonat-dezordonate, Gloria Grati, semnatară a unei Posibilităţi, vas din care iese un soi de lupă uriaşă (şi alte variante de descriere prin similitudine cu diverse obiecte fiind – da! – „posibilă”), Nicolae Moldovan, cu o Arhitectură bipedă, totodată mică şi masivă, foarte caracteristică; şi – din nou – aşa mai departe…

Aradul by night, cu paşoptiştii în marş, pentru reconciliere…

În sfârşit, după câteva ceasuri de Bienală, ieşim în centrul oraşului. Cam frig, dar merită! Admirăm extraordinarele palate arădene, iluminate feeric, de la cel al Teatrului Clasic la al Primăriei. Într-altul, proprietate privată, funcţionează o bancă. Monumentală e şi clădirea Rectoratului Universităţii „Vlaicu”. Prin porţiunea dinspre Primărie intră şi studenţii câtorva facultăţi, restul deplasându-se la sediul cel nou, de dincolo de bucla Mureşului. Dinspre centru, unde ne aflăm acum avansăm către marele râu, pe care-l străjuieşte, de pe un promontoriu, superbul Palat al Culturii, recent restaurat, alb, imaculat. De pe aleea înălţată, de pe digul de protecţie a oraşului, contemplăm parcul de statui de mai jos, către mal. Urcăm şi pe podul pietonal care duce către zona de agrement. În întunericul lucios al serii de început de noiembrie întrezărim terasele dinspre apă, pustii. Ni se garantează că vara sunt cât-se-poate de animate.

Ne vom retrage, rânduri-rânduri, către Piaţa Reconcilierii, de unde-am început şi unde-mi închei notele arădene. Artiştii intră în Hotelul Akademos al Universităţii. Mai rămân o vreme în noaptea rece şi dau roată celor 2 statui, le cercetez detaliile, le fotografiez. Cea …a Libertăţii, de sfârşit de secol al XIX-lea, realizată de Adolf Huszár şi Zala György, e minuţios-figurativă, ansamblu de personaje organizate simbolic, cu – fireşte – Libertatea-n vârf, cu alte personaje dedesubt, de jur-împrejur, şi cu portrete-medalioane în basorelief la bază, omagiu pentru cei 13 generali maghiari căzuţi în lupta cu armata imperială austriacă, în 1849. Postúrile statuilor care compun Statuia sunt emfatice, în tradiţia sculpturii de celebrare monumentală, iar martirii apar înfăţişaţi ca busturi, cu aer solemn, cu gulere de gală şi cu umerii acoperiţi de uniforme de paradă. Mare meşteşug, echilibru, proporţionări atente, armonie a unui întreg „încărcat”.

Auzisem la sosire comentarii severe faţă de Ioan Bolborea, autorul celuilalt ansamblu, din partea opusă a Parcului Reconcilierii: Monumentul pereche al Revoluţiei Române de la 1848, dezvelit în 2004. Bolborea e un nume cunoscut şi controversat. Câştigător al unui număr semnificativ de concursuri pentru monumente de for public, se bucură şi de aprecieri, şi de contestări. Nu intru în atari dispute ale plasticienilor. Din afară, Caragialiana din faţa Teatrului Naţional din Bucureşti mi se pare absolut remarcabilă, Bolborea reuşind să modeleze imediat-recognoscibil personajele cele mai cunoscute ale comediilor, încărcate într-o hipertrofiată „căruţă cu paiaţe”, caraghioasă şi-n egală măsură impresionantp, majestuoasă-n felul ei, pe care Nenea Iancu o priveşte misterios dintr-o parte, de pe o băncuţă. Găsesc plin de merite şi proiectul de Monument al Marii Uniri, gândit de artist pentru Piaţa Alba Iulia din Bucureşti, unde urma să fie amplasat la Centenarul din 2018. Bolborea câştigase concursul şi se pregătise să toarne şi să înalţe monumentul, realizase machete şi alcătuise un mini-album de prezentare pe care, la un moment dat, am avut ocazia să-l răsfoiesc. A realizat la Arad tot o compoziţie cu multe personaje, în aceeaşi tehnică de modelaj care lasă la vedere intervenţiile în lut, într-un stadiu intenţionat-„nefinisat”, cum avea să fie lucrat la scurt timp sau şi-n paralel memorialul caragialian. În compoziţia de la Arad personajele sunt ale Revoluţiei noastre paşoptiste, în plin marş, bărbaţi şi şi câteva doamne în pasaj impetuos pe sub un Arc de Triumf pe care-i recunoaştem, în basoreliefuri laterale, pe Bălcescu şi celelalte figuri istorice majore ale evenimentului. Sus, pe „fruntea” construcţiei – siluete mitologice, în „ecou” al Libertăţii simbolice de la capătul opus al aleii care taie în diagonală parcul. Întreaga concepţie „răspunde” interesant primei compoziţii, de final de XIX, din altă epocă, la-nceput de XXI, cu alte reguli creative sau în sfidarea celor de altă-dată, totuşi în „rimă”: grup de personaje, evocare istorică în regie simbolică, figurativism, portretistică realistă şi reverie fantastă. Când te-apropii la 2 paşi de revoluţionarii măriţi la scară, păşind cu butucănoasele lor ghete sau cu pantofii de bal, cu redingotele şi rochiile înfoiate, încremenite în fluturările lor în vânt, parcă-parcă simţi ceva privitor la sensurile istoriei, pe care scurgerea timpului o măreşte, o „monumentalizează”, lăsându-ne scara de mărime obişnuită, măruntă, nouă, privitorilor strecuraţi printre statui…

La Arad, într-un 1 noiembrie, la anul 2019! ■