Liber schimb

Ediția tipărită | Finanțe și economie – 31 ianuarie 2019

BANCNOTE FOLOSITE ca hârtie igienică. Roabe de bani schimbați pe o pâine. Prețurile din super-marketuri revizuite în sus din oră în oră. Aceste viniete ale hiperinflației ar fi amuzante, dacă nu ar provoca atâta nefericire. Aceasta este situația de acum a Venezuelei, în ceea ce ar putea fi zilele finale ale regimului de rău augur al lui NicolásMaduro. O estimare făcută de Steve Hanke de la Universitatea Johns Hopkins a pus rata de inflație a acestei țări la 100.000% anul trecut, cu prețurile care se dublau aproximativ o dată pe lună. FMI consideră că în 2019 ar putea atinge 10.000.000%.

Hiperinflațiile nu sunt o problemă exclusiv modernă. Roma a suferit de una pe vremea împăratului Dioclețian. Dar răspândirea monedelor, sprijinită de credibilitatea unui guvern mai degrabă, decât de o marfă fizică, precum aurul, le-a făcut să fie comune. Ele au apărut în puseuri devastatoare în ultimul secol: în urma Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul tranziției postsovietice, de la comunism la capitalism, și, mai recent, în țările sărace prost guvernate, mai ales din Africa și America Latină. Ele nu sunt cazuri de inflație de grădină care a luat-o razna. Mai degrabă, ele demonstrează o prăbușire catastrofală a capacității statului de a guverna. În sens restrâns, ele sunt un fenomen monetar în care tiparnița de bani merge nonstop. Totuși, întrebarea importantă pentru economiști și pentru cei care încearcă să le pună capăt este: de ce tiparnițele de bani au scăpat de sub control prima dată?

Aproape mereu, vinovatul este o povară fiscală care nu poate fi gestionată politic. Deficitele bugetare uriașe pot eroda încrederea în disciplina fiscală a unui stat, provocând slăbirea monedei. Împrumuturile guvernamentale împovărătoare și deprecierea ratei de schimb, care sporește costul importurilor, alimentează inflația. În asemenea circumstanțe, majoritatea guvernelor evită criza de la orizont prin frânarea împrumuturilor și creșterea masei monetare. Într-adevăr, perioadele de inflație înaltă nu sunt neobișnuite, potrivit lui Stanley Fischer, un fost vicepreședinte al Federal Reserve, lui Ratna Sahay de la FMI și lui Carlos Végh de la Banca Mondială. În perioada postbelică, arată ei, o cincime dintr-un eșantion de 133 de țări a trecut prin inflație mai mare de 100%, la un moment dat. Dar cele mai multe au evitat hiperinflația.

Într-adevăr, o țară cu o inflație anuală de 100-200% are de două ori mai multe șanse să vadă cum se reduce inflația anul următor decât să o vadă cum crește.

Dar uneori situația se deteriorează. Politicienii pot fi incapabili să impună reformele necesare fără să piardă sprijinul grupurilor de interes care îi menține la putere. Continuă cheltuielile excesive, finanțate din ce în ce mai mult de senioraj – puterea de cheltuială capturată de guverne, grație decalajului dintre valoarea netă a noilor bancnote și costul tipăririi lor. Pe măsură ce crește numărul bancnotelor, crește și inflația.

Hiperinflația apare adesea pe fundalul unui război sau al altui haos social. Guvernul de la Weimar, din Germania, confruntat cu tulburări politice și împovărat de datorii și de despăgubiri de război, a intrat în uitare economică. Ea poate să înceapă însă în circumstanțe mai prozaice. În anii ’70, Bolivia s-a bucurat de un boom condus de producția de mărfuri, sub domnia unui lider militar, Hugo Banzer, sub care s-a împrumutat masiv din exterior. Banzer a fost răsturnat de la putere în 1978. În timpul revoltei care a urmat, condițiile economice globale s-au schimbat; ratele dobânzilor au urcat abrupt, iar prețul resurselor s-a prăbușit. Guvernul de orientare spre stânga care a venit la putere în 1982 a moștenit o inflație anuală de 300%, o economie în contracție și pierderea accesului la creditorii externi. Dar așa cum a scris Jeffrey Sachs de la Universitatea Columbia într-o analiză publicată în 1987, noua conducere a Boliviei a câștigat sprijin promițând creșterea cheltuielilor sociale. Încercările de limitare a cheltuielilor sau de creștere a impozitelor au înfuriat grupurile de interese de care depindea guvernul. A continuat sprijinirea pe senioraj, iar inflația a crescut la 60.000%.

Economiștii au crezut odinioară că inflația înaltă ar trebui să se dovedească cumplit de persistentă, deoarece așteptările de prețuri care urcă brusc se înrădăcinează. Totuși, într-o lucrare seminală din 1981, Tom Sargent, un laureat Nobel, a susținut contrariul. Mai degrabă, așteptările de inflație mare reflectă evaluări candide ale politicii guvernamentale: oamenii anticipează inflație mare atunci când politicienii sunt neserioși în privința reformelor. O mutație credibilă în politici, scrie el, poate schimba așteptările rapid și la costuri mici sau fără vreun cost. El a examinat patru mari inflații din anii 20 și a arătat că atunci când se produce o „schimbare de regim politic credibilă, hiperinflația se termină în săptămâni”.

Opriți tiparnița!

Experiența mai recentă confirmă că hiperinflația poate să înceteze repede, date fiind condițiile corecte. Asta înseamnă, de obicei, o consolidare fiscală sustenabilă, un angajament credibil de a opri finanțarea guvernului prin senioraj și angajarea spre un nou cadru monetar, cel mai adesea printr-o ancoră a ratei de schimb. O nouă conducere politică ajută adesea, la fel ca și sprijinul financiar extern. Un nou guvern a ajuns la putere în Bolivia în 1985, după trei ani de inflație furibundă. A mărit impozitele, a redus drastic investițiile publice, a înghețat salariile publice și nu a mai plătit dobânda la datorie, refăcând astfel echilibrul fiscal. Și a stabilizat rata de schimb față de dolar, cu ajutorul FMI. Programul a început de-a binelea la finele lunii august 1985; până la începutul lui septembrie, rata de inflație de cinci cifre se răsturnase în deflație.

Nu fiecare caz se încheie atât de frumos. Țările cu istorii de inflație înaltă pot să continue să se chinuiască cu ea mai degrabă, decât să se prăbușească în hiperinflație. Se dovedește apoi frustrant de dificil de scăpat de ea. Asta a fost situația Argentinei și Braziliei în anii 80 și 90, unde încercările repetate de stabilizare nu au reușit să rezolve problema în mod concluziv. După perioade lungi de conducere ineficientă, oamenii se plictisesc de campaniile pentru reforme și poate fi nevoie de șoc și groază dacă trebuie ca ele să fie luate în mod serios. Venezuela, în ciuda unei lungi experiențe de rate de inflație cu două cifre, poate să scape de această soartă; inflația de acolo a crescut mult doar în ultimii ani, pe fundalul unei demonstrații impresionante de incontinență fiscală. Pentru poporul său, cu cât regimul se schimbă mai repede, cu atât mai bine.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Banii jos”