Ediția tipărită | Afaceri

11 octombrie 2018

MĂSURILE pentru atractivitatea centrelor financiare globale, așa aproximative cum sunt ele, sunt coerente: doar New Yorkul poate concura cu Londra pentru titlul de lider. Firmele financiare din întreaga lume sunt atrase de capitala britanică; activele din sistemul financiar al țării sunt de zece ori PIB-ul său. Și totuși, puțin din bogăția abundentă a Square Mile (1) pare să se răspândească în afară. Prăpastia dintre zonele cele mai bogate și cele mai sărace ale Marii Britanii este poate cea mai adâncă din Europa. Creșterea productivității Marii Britanii este consternantă.

Mulți britanici suspectează City-ul că are succes în detrimentul tuturor celorlalți. Opinia asta datează de decenii, dar criza financiară din 2007-2008 a întărit-o mult. Criza a îngenuncheat economia; statul a cheltuit 140 de miliarde de lire (220 de miliarde de dolari) pentru salvarea băncilor. Serviciile publice au fost subfinanțate în anii ulteriori; nivelul de trai a stagnat. Totuși, bancherii câștigă încă sume fabuloase. Acum că Marea Britanie se pregătește să iasă de pe piața unică a Uniunii Europene, după Brexit – ceea ce va slăbi atractivitatea City-ului – unii se întreabă dacă nu a venit momentul să se regândească modelul economic al Marii Britanii. Jeremy Corbyn, liderul Partidului Laburist de opoziție, se laudă că el este „o amenințare” pentru bancheri, care, spune el, „nu ar trebui să ne conducă țara”. O nouă carte publicată de Nicholas Shaxson, un scriitor (care a fost colaborator la The Economist), susține că, într-adevăr, Marii Britanii i-ar prinde mai bine un sector financiar mai mic.

Shaxson compară, în mod provocator, situația Marii Britanii cu cea a Angolei, o țară unde petrolul reprezintă 95% din exporturi. Petrolul ar trebui să-i aducă o prosperitate generală Angolei, dar nu o face. Angolezii deștepți se înghesuie pe terenurile petroliere, în loc să intre în serviciul civil sau să lucreze în sănătate. Fluxurile de capital străin urcă valoarea monedei, făcând ca industriile nepetroliere să fie necompetitive. Angola, în limbaj prețios, suferă de un „blestem al resurselor”, dat fiind că abundența resurselor naturale duce la o creștere economică mai proastă. Shaxson se teme că Marea Britanie suferă de ceva similar, cu serviciile financiare jucând rolul petrolului.

Comparația nu este justificată. După dereglementarea „Big Bang”-ului din 1986, PIB-ul per capita a crescut mai repede în Marea Britanie decât media din țările bogate. Argumentul că industria financiară britanică atrage cei mai buni oameni din alte sectoare este dubios. Ponderea producției economice reprezentată de finanțe este mult mai mare decât ponderea absolvenților de universitate din sector.

Ce-i drept, unii dintre tipii aceștia mintoși fac lucruri care ar putea fi descrise cu acuratețe ca fiind nefolositoare din punct de vedere social: cine beneficiază realmente de speculațiile cu o derivativă care este a cincea verișoară din prima spiță a unei dobânzi? Dar mulți dintre cei care lucrează în industria finanțelor au studiat din greu sau s-au mutat la Londra din străinătate tocmai ca să exceleze în domeniul financiar. Dacă slujbele lor ar pleca din City, ei le vor urma cu siguranță, în loc să deschidă o firmă de inginerie în provincie.

Este de asemenea greu de susținut argumentul lui Shaxson că marele sector financiar britanic face ca celelalte industrii să fie necompetitive. E drept, City-ul încurajează investițiile străine în firme britanice și în proprietăți. Asta face să crească atât salariile, cât și chiriile la Londra, și probabil și lira sterlină, ceea ce face să fie mai greu pentru alte industrii, sensibile la exporturi, să prospere. Industriile dinamice le marginalizează însă pe cele lente pretutindeni; încearcă să fi un procesor de oțel în Bay Area. Iar City-ul nu trebuie învinuit pentru unele tare britanice, adânc înrădăcinate. Valoarea lirei sterline, ponderată la comerț, e în scădere de 50 de ani. Exporturile manufacturiere britanice ca proporție a totalului global scad din anii 1860, cu mult înainte ca City-ul să devină atât de puternic cât este azi. Proporția manufacturilor din producție a început să scadă din anii ’50, când reglementările financiare erau extrem de stricte. Guvernele au încercat de nenumărate ori să oprească acest declin, fără succes.

În contrast cu aceste costuri nesigure, se pot proiecta beneficii mai clare. Sondajele sugerează că întreprinderile mici și mijlocii din Marea Britanie se descurcă mai bine în găsirea finanțelor decât media firmelor europene. Împrumuturile între particulari care înfloresc acum în Marea Britanie ajută. Londra are o scenă fintech vibrantă, parțial datorită proximității resurselor de expertiză și bani din City.

Marea Britanie are un mare deficit comercial total, dar anul trecut, surplusul din serviciile financiare a fost de 3% din PIB. Din asta, unii ar putea trage concluzia că Marea Britanie se sprijină prea mult pe finanțe. Dar asta ar putea fi pur și simplu un semn de putere. În pofida aparențelor, finanțele nu se limitează doar la City. Două treimi din locurile de muncă sunt în afara Londrei. Finanțele contribuie și la aproximativ o zecime din veniturile fiscale totale ale Marii Britanii.

Bani de monopol

Faptul că sprijinirea pe finanțe poate provoca pagube este neîndoios. Criza din 2007-2008 este Proba A. O altă temere este că sectorul financiar supradimensionat a accelerat tendința recentă din țările bogate ca industriile să fie dominate de tot mai puține companii mari. Bancherii din domeniul investițiilor primesc comisioane considerabile atunci când firmele fuzionează, așa că ei le încurajează să o facă. Proporțional cu economia sa, în Marea Britanie sunt cu 50% mai multe fuziuni și achiziții decât în America, unde sectorul financiar este mai puțin puternic. Finanțele pot juca un anume rol în problema mai mare a concurenței Marii Britanii.

Dar în prevenirea atât a crizelor, cât și a monopolurilor, reglementarea este o cale mai bună pentru viitor decât reducerea sectorului finanțelor. Băncile dețin probabil deja mai multe acțiuni decât înainte de criză. Până la anul, ele trebuie să „împrejmuiască” sectorul de retail de cel de investiții. Supervizorii ar putea să meargă și mai departe – să ceară și mai mult capital sau să descurajeze împrumuturile entuziaste pentru proprietăți. Înăsprirea politicii antitrust ar putea, între timp, să asigure că fuziunile fac mai mult bine decât rău.

Cu alte cuvinte, nu este nevoie să fii „dimensionist”. Finanțele sunt mari în Marea Britanie pentru că Marea Britanie se pricepe la asta. Shaxson are dreptate când spune că o parte din finanțe este nefolositoare social. Are dreptate și că City-ul primește prea mult cu brațele deschise bani murdari. Totuși, a obliga finanțele să plece din Marea Britanie este calea spre o economie mai mică și spre mai puține venituri din impozite pentru trezorerie. Mai ales cu Brexitul care bate la ușă, reducerea unui centru comercial de succes pare o nebunie.

_______________________________

1 Square Mile = denumirea colocvială a City-ului londonez, ținând cont de suprafața sa.

Acest articol a apărut în secțiunea Afaceri a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Under the microscope”