Rescrierea legilor Justiției este o întreprindere riscantă, din perspectivă europeană. Toate aceste legi cărora li s-au adus în acest an modificări de substanță fuseseră adaptate principiilor europene care presupuneau garantarea existenței statului de drept, element esențial al încrederii și cooperării între statele membre.

de Cristian Diaconescu

Când au fost adoptate, în 2004, aceste trei legi, 303, 304 și 317, au reprezentant ansamblul poziționării României pentru a închide capitolul 24 Justiție și Afaceri Interne, deci pentru a intra în Uniunea Europeană. În epocă principalul deziderat era ca între justiția unui stat ieșit din comunism și puterea executivă să existe un „gard legislativ”. Promisiunile nu mai erau suficiente, deoarece statele membre ale UE trebuiau să aibă încrederea că există un fundament legislativ care să permită apoi cooperarea în toate domeniile, inclusiv în cel comercial, de pildă.

Modificările aduse legilor justiției par să fie în dauna independenței autorității judecătorești, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, deoarece permit ministrului Justiției să se amestece în cariera magistraților, mai ales a procurorilor, și în ceea ce privește procedura disciplinară. Din această perspectivă, acum decizia politică este de a merge pe contrasensul deciziei politice omologate cu partenerii europeni în 2004 – atunci când noi am vrut să intrăm în Uniunea Europeană. Practic, ne-am încălcat principiile pe care ni le-am asumat politic în 2004 și, paradoxal, e vorba de același partid politic, dar cu abordări total diferite.

Din acest punct de vedere am două categorii de consecințe. În primul rând, avem imaginea de stat care nu mai dorește să-și asume obligațiile asumate la aderare. În al doilea rând, exact în momentul în care UE vrea să se reconfigureze pe baza valorilor fundamentale ca să se opună iliberalismului, populismului, radicalismului sau diverselor manifestări ale antieuropenismului, noi subminăm, prin atitudinea noastră, una dintre valorile europene fundamentale, și anume statul de drept. Uniunea Europeană nu are cum să accepte un astfel de precedent. De aceea a sancționat Polonia, Ungaria, indiferent de lobby-ul la putere, indiferent de faptul că erau performante economic, indiferent că erau state relevante regional, pentru că a prevalat respectarea principiilor fundamentale.

Toată această frământare politică de a modifica în esență legile Justiției este riscantă, iar decidenții care reprezintă țara au în primul rând obligația să spună societății românești care sunt riscurile la care poate fi supusă România. Exemplul polonez, de pildă, ne arată că există sancțiuni, penalități.

Există consecințe, asta este evident, și autoritățile de la București trebuie să ne explice care sunt aceste riscuri și cum le putem evita. Riscurile sunt legate de ceea ce s-a anunțat deja: o anumită formulă de legare a respectării statului de drept de alocarea de fonduri europene. Observăm că ne aflăm în plină negociere pe bugetul european. A doua este o problemă de principiu: chiar dacă în legătură cu anumite probleme din România, anumite vulnerabilități, se ia o decizie de principiu, politică, această decizie poate fi folosită – și s-a întâmplat acest lucru în legarea MCV de acordul Schengen – de statele membre ale Uniunii Europene pentru a bloca decizii care ar fi favorabile României. E posibil ca, la nivel multilateral, să nu se pună problema unei decizii directe în ceea ce privește România, dar la nivel național unele state să blocheze o decizie privind banii alocați României de pildă prin bugetul european, sau alocarea fondurilor europene, folosind ca argument exact faptul că Uniunea Europeană, Comisia de la Veneția, au constatat încălcări privind independența justiției, lupta împotriva corupției. Pare oarecum straniu, dar între Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) și acordul Schengen nu există nicio legătură juridică. Există o legătură făcută de statele membre conform drepturilor suverane: de a interpreta raportul MCV, de a interpreta o serie de decizii, care, chiar dacă sunt generice, creează astfel de dificultăți. Și al treilea, ce poate fi un risc de sesizare a Curții Europene de la Strasbourg, care ar putea avea ca efect aplicarea unei sancțiuni financiare foarte mari.

Aceste schimbări provocate în esența legilor Justiției au aparența unei viziuni naive, potrivit căreia beneficiile obținute de România în urma integrării în UE, fondurile europene, de pildă, sunt garantate oricare ar fi comportamentul guvernelor în spațiul lor intern legislativ. Exercițiul de a renunța la reglementările care au condiționat de fapt acceptarea noastră în clubul european, pe motiv că sunt neconvenabile într-un anume moment, nu poate fi acceptat în Europa unită. Un argument puternic al europenilor pentru respectarea statului de drept este nevoia de încredere, stabilitate și predictibilitate în toată piața unică europeană. De altfel, modificările legislative pe care le-am negociat în 2004 au făcut posibilă aderarea la UE, au creat stabilitate și prosperitate. Iată de ce derapajele ar trebui atent analizate, iar într-un final ar trebui să oprim procesul de alterare a funcționării sistemului de justiție și a independenței acestuia.