În retragere: După decenii de triumf, democrația pierde teren

    După criza financiară din 2007-2008, democrația a regresat.

    67
    Foto: Christopher Furlong/Getty Images/Guliver
    21 minute de lectură

    Ediția tipărită | Internațional

    14 iunie 2018 | BUDAPESTA, DIYARBAKIR, KUALA LUMPUR, LUSAKA ȘI MANAGUA

    ÎNTR-O CUTIE de sticlă, la Asociația Avocaților din Diyarbakir se află o cămașă în dungi, un veston închis la culoare și o curea înfășurată. Ele i-au aparținut lui Tahir Elci, fostul președinte al asociației, un avocat care a fost ucis în 2015, în timpul ciocnirilor dintre armata turcă și separatiștii kurzi. Elci stătea lângă Minaretul cu Patru Picioare, un monument vechi de 500 de ani și un reper al vechiului oraș, și chema lumea să facă pace. Cineva l-a împușcat în cap. Nimeni nu știe cine l-a omorât. Guvernul îi învinuiește pe teroriștii kurzi. Mulți kurzi dau vina pe Guvern. După moartea lui Elci, armata a făcut zob partea din Diyarbakir deținută de rebeli. Dărâmăturile, inclusiv bucăți de corpuri omenești, au fost încărcate în camioane și aruncate lângă un râu. Localnicilor le este frică să vorbească despre asta.

    Acum mai puțin de un deceniu, Turcia era o democrație înfloritoare și aspira să adere la Uniunea Europeană. Acum galopează spre dictatură. În 2016, ofițeri din armată au încercat să pună la cale o lovitură de stat, scoțând tancurile pe străzi, bombardând parlamentul și aproape asasinându-l pe președintele Recep Tayyip Erdogan. Lovitura a fost repede dejucată. Erdogan a lansat epurări. Peste 200.000 de oameni, majoritatea membri suspectați ai mișcării Gulen – o sectă islamistă care se spune că ar fi condus puciul eșuat – au fost închiși sau demiși. Oricine poate fi arestat pentru a fi urmat o școală Gulenistă, pentru deținerea unui cont într-o bancă a lui Gulen sau chiar pentru posesia unor bancnote de 1 dolar american, despre care Guvernul spune că sunt marca Gulenismului.
    Milioane du turci sunt acum îngroziți de președintele lor. Cu toate acestea, sunt destui cei care îl admiră pentru că i-a apărat de Guleniști. Adem, un agent imobiliar din Istanbul, îl felicită pe Erdogan pentru că „a curățat țara de dușmanii din interior” – făcându-se ecoul unui slogan guvernamental. El spune despre victimele epurărilor: „Au fost arestați pentru că au făcut ceva rău.” Și adaugă: „În America, dacă furi secrete de stat, te pun în scaunul electric, nu-i așa?”

    În alegerile de pe 24 iunie, se așteaptă ca Erdogan să își consolideze puterea. În ciuda inflației cu două cifre și a unei monede în vrie, el pare gata să fie reales (deși partidul său s-ar putea să se lupte). Funcția sa va deveni mult mai puternică, grație unei modificări constituționale pe care a promovat-o anul trecut. Ca președinte „executiv”, el va putea să emită decrete cu forță de lege și să umple sistemul de justiție cu membri loiali.
    Turcia exemplifică o tendință sumbră. Lumea a devenit mult mai democratică după Al Doilea Război Mondial. În 1941, existau doar 12 democrații; în anul 2000, doar 8 state nu organizaseră alegeri serioase. Dar după criza financiară din 2007-2008, democrația a regresat.

    Majoritatea observatorilor sunt de acord. Ultimul raport efectuat de think-tankul american Freedom House se numește „Democrația în criză”. În 2017, în al 12-lea an consecutiv, țările cu derapaje de la democrație au fost mai numeroase decât cele care au înregistrat progrese, spune acest raport (vezi graficul 1). Potrivit Indicelui Democrației alcătuit de The Economist Intelligence Unit, compania-soră a The Economist, 89 de țări au dat înapoi în 2017; doar 27 și-au ameliorat situația. Cel mai recent „Indice al transformării”, de la Fundația Bertelsmann, un alt think-tank, care se ocupă de economiile emergente, spune despre „calitatea democrației” că „a ajuns la cel mai jos nivel al său în 12 ani”. Ceea ce măsoară acești indici nu este doar democrația în sine (adică guvernarea prin popor), ci democrația liberală (adică un guvern liber ales care respectă și drepturile individuale și cele minoritare, statul de drept și instituțiile independente).

    Această distincție este importantă. În „Poporul vs. Democrația”, Yascha Mounk de la Universitatea Harvard subliniază că liberalismul și democrația sunt separabile. Alegătorii vor adesea lucruri care sunt democratice, dar nu și liberale, în cea mai esențială accepțiune a termenului, care nu are nimic de-a face cu politicile de stânga sau de dreapta. De pildă, ei pot să aleagă un guvern care promite să cenzureze libertatea de expresie, care le displace, sau să susțină un referendum care ar îngrădi drepturile unei minorități nepopulare.

    În același timp, multe instituții liberale sunt nedemocratice. Judecătorii nealeși pot adesea să treacă peste politicienii aleși, de exemplu. Liberalii văd în asta o constrângere esențială asupra puterii guvernului. Chiar și reprezentanții aleși ai poporului trebuie să se supună legii. Într-o democrație liberală, puterea este dispersată. Politicienii nu trebuie să răspundă doar în fața alegătorilor lor, ci ei sunt ținuți sub control de tribunale, de jurnaliști și de grupuri de presiune curajoase. O opoziție loială recunoaște legitimitatea guvernului, dar critică multe dintre acțiunile acestuia și încearcă să îl înlocuiască la următoarele alegeri. Există o demarcație clară între partidul de guvernământ și stat.

    Acest sistem este acum sub asediu. În multe țări, alegătorii votează lideri care nu îl respectă și care îl subminează treptat, creând ceea ce Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, numește cu mândrie „democrația iliberală”. În cele din urmă, atunci când multe checks and balances au fost înlăturate, unui autocrat în devenire îi vine mai lesne să neutralizeze democrația însăși, închizând opoziția (ca în Turcia) sau neutralizând legislatura (ca în Venezuela, unde Guvernul a înscenat alegeri false pe 20 mai).

    Democrațiile mature din Occident nu sunt încă într-un pericol serios. Donald Trump poate să sfideze normele liberale, dar sistemul de checks and balances din SUA este puternic și îi va supraviețui. Amenințarea reală este la adresa democrațiilor mai puțin mature, unde instituțiile sunt mai slabe și cutumele democratice, mai puțin înrădăcinate. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă în Occident afectează aceste locuri. Odinioară, America inspira popoarele subjugate și încerca să promoveze democrația. Acum, are un președinte care îl admiră deschis pe Vladimir Putin și care declară că are „o legătură specială” cu Kim Jong-un.

    Între timp, China oferă un model alternativ. După ce a devenit mult mai puțin dictatorială după moartea lui Mao Zedong, ea reconcentrează puterea în mâinile unui singur on, Xi Jinping, al cărui mandat de președinte tocmai a devenit nelimitat. Unii autocrați în devenire dau China drept exemplu că autoritarismul promovează creșterea economică – deși ceea ce vor ei să spună adesea este că și ei vor să fie președinți pe viață.

    La nivel global, sprijinul public pentru democrație rămâne puternic. Un sondaj Pew pentru 38 de țări arată că o medie de 78% de oameni sunt de acord că un sistem în care reprezentanții aleși fac legi este un sistem bun. Dar minorități consistente au aprobat alternative nedemocratice. Un procentaj îngrijorător, de 24%, consideră că guvernarea militară ar fi bună, iar 26% au admirat ideea unui „lider puternic”, care „poate să ia decizii fără interferență din partea parlamentului sau a instanțelor judecătorești”. În general, autocrația a fost mai populară printre cei mai puțin educați.

    Cu astfel de majorități largi care o susțin, liderii nu pot să mărturisească deschis că intenționează să abolească democrația. Cu toate astea, mulți au devenit experți în subvertirea esenței sale, în timp ce îi mențin aparența exterioară. Detaliile variază de la țară la țară, dar este izbitor cât de mult au în comun noii autocrați și cât de atent învață unii de la alții.

    Pentru a suprasimplifica, o democrație decade tipic în acest mod. Mai întâi, se produce o criză și alegătorii votează un lider carismatic, care le promite că îi va salva. Apoi, acest lider găsește dușmani. Scopul său, în cuvintele lui H.L. Mencken, un umorist american din secolul XX, „este să țină bomborul alarmat (și deci doritor să fie condus spre siguranță) de o serie nesfârșită de bau-bau, toți imaginari”. În al treilea rând, el își subordonează instituțiile care ar putea să i se opună. În final, schimbă regulile, făcând să le fie mai greu alegătorilor să îl dea jos de la putere. În primele trei stadii, țara este încă o democrație. La un moment dat, în stadiul final, ea încetează să mai fie una. Toate cele patru stadii merită examinate.

    În Ungaria, două șocuri au subminat încrederea în vechea ordine. Mai întâi, a fost criza financiară. Înainte de criză, mulți maghiari au făcut împrumuturi ipotecare în valută străină, absurd de riscante. Atunci când forintul maghiar s-a prăbușit față de francul elvețian, iar ei și-au pierdut casele, au fost furioși. Fidesz, un partid destul de liberal odinioară, dar care a devenit dramatic de mai puțin liberal între timp, a câștigat alegerile din 2010, acuzând guvernul precedent și promițând să îi despăgubească pe debitori.

    Al doilea șoc a fost criza refugiaților din Siria din 2015-2016. Abia dacă s-a stabilit vreun refugiat sirian în Ungaria, dar au trecut pe acolo mii, în drum spre Germania, așa că ungurii i-au văzut la televizor. El i-au dat liderului Fidesz, Orban, doi inamici foarte la îndemână: hoardele musulmane și elita liberală, care voia să le lase în țară.

    Orban a ridicat un zid care a oprit în mare măsură valul de refugiați. El a continuat însă să pedaleze pe această amenințare. Guvernul său a comandat un sondaj de opinie, cerându-le alegătorilor să spună ce cred despre un plan imaginar, al lui George Soros, un miliardar american de origine maghiară, de a aduce 1 milion de migranți din Orientul Mijlociu și din Africa în Europa. Un poster de campanie îl arăta pe Soros cum rânjește cu răutate și îi îmbrățișează pe liderii din opoziție, înarmați cu foarfece de tăiat sârma ghimpată. „Ei ar demonta zidul împreună”, spunea sloganul. Pe 8 aprilie, partidul lui Orban a fost reales cu o majoritate zdrobitoare. În mai, fundația lui Soros și-a închis birourile de la Budapesta. „Ungaria dezaprobă ideea că atunci când ajungi la un venit pe cap de locuitor de $14.000, democrația ta este în siguranță”, spune Mounk, despre o teorie populară printre politologi.
    Alegerea inamicilor buni este crucială. Migranții sunt buni, pentru că nu pot să voteze. Soros e și mai bun, pentru că este bogat, finanțează cauze liberale și este, știți dumneavoastră, evreu. El poate fi descris ca atotputernic, dar dat fiind că nu este, el nu le poate face rău demagogilor care îl demonizează.

    Stârnirea urii etnice este incredibil de periculoasă. Cei cărora le place să agite mulțimile folosesc adesea fluiere pentru câini. Fostul președinte al Africii de Sud, Jacob Zuma, a denunțat „monopolul capitalului alb”, nu pe albi, în general. Mulți lideri iau drept țintă minoritățile mici, care se bucură de succes comercial. Fostul președinte al Zambiei, Michael Sata, a ajuns la putere după ce a denunțat cu tărie patronii chinezi.

    Delincvenții sunt dușmanii ideali, pentru că nu sunt iubiți de nimeni. Rodrigo Duterte a câștigat președinția Filipinelor în 2016 promițând să îi omoare pe traficanții de droguri. Cu o cifră estimată de 12.000 de omoruri extrajudiciare mai târziu, țara nu este mai în siguranță, dar Guvernul său are o cotă de aprobare de circa 80%.

    Autocrații în devenire au nevoie și de o agendă pozitivă. Adesea, ei pozează în apărători ai unei identități care le este dragă alegătorilor, cum ar fi naționalitatea, cultura sau religia lor. Partidul la guvernământ în Polonia, de pildă, vorbește cu nesaț despre catolicismul vieții din țară și distribuie generos subvenții familiilor mari, care sunt mai ales rurale și credincioase.

    Partidele de pe dreapta naționalistă au învățat de la stânga cum să exploateze politicile identitare. Ambele tabere tind să favorizeze „drepturile grupurilor” în defavoarea celor individuale. „Națiunea maghiară nu este o simplă sumă de indivizi”, spunea Orban în 2014, „ci o comunitate, care trebuie organizată, întărită și dezvoltată.” Steve Bannon, gurul naționalist al lui Donald Trump, spune despre el că este „un erou”.

    Pentru a rămâne la putere, autocrații au nevoie să submineze instituțiile independente. Fac asta în mod treptat și în tăcere. Prima țintă este adesea sistemul de justiție. Partidul la putere din Polonia a adoptat o lege în luna decembrie, prin care două cincimi dintre judecători au fost obligați să se pensioneze. Pe 11 mai, Duterte a destituit-o pe șefa Curții Supreme a Filipinelor, care obiectase la abuzul său în privința legii marțiale.

    Și presa trebuie adusă la ascultare. La început, un autocrat în devenire își pune amicii la conducerea instituțiilor audiovizuale publice și acuză presa critică de răspândire de minciuni. În loc să interzică media independente, așa cum ar fi făcut despoții cu o generație în urmă, el le aplică amenzi usturătoare sau impozite uriașe proprietarilor, obligându-i să-și vândă afacerile unor magnați loiali. Această tehnică a fost perfecționată de Putin în Rusia și este acum copiată pe larg. În Turcia, ultimul grup media independent a fost vândut în luna martie unui prieten al lui Erdogan.

    Aducerea forțelor de securitate de partea ta este esențială. Robert Mugabe, fostul președinte al Zimbabwe, a luat drept sigură loialitatea lor și a fost răsturnat. Alți oameni care conduc cu mână forte sunt mai puțin complezenți. Pentru a-i ține fericiți pe oamenii cu arme, președintele Venezuelei, Nicolás Maduro, îi lasă să prade sistemul național de distribuire a alimentelor. Abdel-Fattah al-Sisi, președintele Egiptului, care a câștigat 92% din voturi în martie, lasă poliția să-și rotunjească salariile furând de la civili.
    Având instanțele de judecată, presa și forțele armate în buzunar, un om cu mână forte poate începe să neutralizeze orice altă instituție care contează. El poate pune parlamentul pe tușă, poate să redeseneze harta electorală și să îi scoată din viața politică pe oponenții serioși.

    Indiferent de ideologia pe care o profesează, autocrații sunt adesea oportuniști. Președintele Daniel Ortega din Nicaragua a început ca marxist revoluționar, câștigând puterea în 1979. A pierdut alegerile în 1990, parțial datorită faptului că era anticatolic. Așa că s-a reinventat catolic devotat – promovând interzicerea avorturilor, chiar dacă viața mamei este în pericol – și a fost reales în 2006, împotriva unei opoziții divizate. Anul trecut, soția sa, Rosario Murillo, a devenit vicepreședintă, creând astfel o dinastie conform imaginii dictaturii pe care o răsturnase Ortega odinioară.

    Ortega și Sandiniștii săi au luat stăpânire peste Curtea Supremă, care a abolit limitele mandatului prezidențial și au creat partide de opoziție „paravan”, pentru a simula că există o opțiune, în timp ce îi reprimau pe oponenții adevărați. Media critice se găsesc sub un regim nou de proprietate, adesea al unor membri ai familiei Ortega.

    Nimic din aceste descuamări ale democrației nu a provocat tulburări. Doar atunci când Ortega a încercat să pună mâna pe pensiile nicaraguanilor, ei s-au revoltat. Proasta administrare și delapidările aproape că au golit sistemul public de pensii. Ortega le-a spus muncitorilor să îl suplimenteze. Drept răspuns, zeci de mii de oameni au ieșit în stradă în luna aprilie și au dărâmat statuile hidoase ridicate în onoarea doamnei Murillo. Regimul s-a menținut la putere doar împușcând oameni.

    Autocrații care vor să se mențină la putere de-a pururea trebuie să îndoctrineze copiii. „Majoritatea țărilor nu au evenimente de acum doi ani în manualele lor de istorie. Noi avem”, spune un liberal turc, îngrozit de faptul că turcii în vârstă de doar patru ani învață că președintele lor a salvat națiunea de Guleniști. Universitatea Bolivar din Venezuela oferă studii gratuite studenților care acceptă prelegeri care acuză SUA pentru criza de alimente.

    Liberalismul și nemulțumiții săi

    S-au spus multe despre eșecurile democrațiilor liberale. Deși acestea sunt mai ales bogate și pașnice, mulți dintre cetățenii lor sunt nemulțumiți. Globalizarea și tehnologia i-au făcut să se teamă pentru slujbele lor. Războaiele culturale fac ca aproape toți să se simtă nerespectați de cineva. Ascensiunea autocrației este parțial o reacție la aceste mari tendințe istorice. Dar ea se datorează și faptului că liderii însetați de putere au învățat cum să le exploateze. Nu poate exista autocrație fără autocrați.

    Mulți oameni râvnesc după putere. Unii, pentru că vor să schimbe lumea. Alții, de dragul puterii. Unii, deoarece puterea aduce adulație, bani și sex. Mulți care ajung la putere au toate aceste motive. Nu este de mirare că se agață de ea.

    Majoritatea regimurilor autoritare sunt murdare. Dintre țările și teritoriile din cea mai murdară treime a indicelui de percepție al corupției al Transparency International, nici unul nu este considerat „liber” de Freedom House. Printre cele mai curate 20, doar Singapore și Hong Kong nu se califică în categoria „libere”.

    Autocrația și corupția creează un cerc vicios. Puterea cu puține constrângeri le permite celor care o dețin, sau prietenilor lor, să se îmbogățească. Cu cât fură mai mult, cu atâtea motive suplimentare au ca să corupă sistemul pentru a se menține la putere. Dacă pierd puterea, riscă să fie judecați, așa cum descoperă acum Zuma, în Africa de Sud. Astfel, atunci când un autocrat rostește un discurs înflăcărat despre mândria națională, scopul său real este să distragă atenția de la propriile sale malversațiuni. Oponenții lui Orban ar dori să discute despre motivele pentru care prietenii acestuia sunt acum printre cei mai bogați oameni din Ungaria, sau de ce există un uriaș stadion de fotbal în orășelul lui natal. Prietenii săi controlează însă media și preferă să vorbească despre migranți.

    Democrații pot să riposteze. Ies în evidență cinci exemple recente. În Sri Lanka, opoziția s-a unit ca să învingă un autocrat cheltuitor și vicios. În Gambia, amenințarea unei invazii din țările învecinate l-a forțat pe omul cu mână forte aflat la putere acolo să accepte că a pierdut alegerile. În Africa de Sud, un lider ales care a subminat instituțiile și și-a lăsat acoliții să prade în voie a fost răsturnat de propriul său partid în luna ianuarie. În Armenia, un autocrat a fost răsturnat în aprilie după proteste în masă.

    Iar în Malaysia, prim-ministrul Najib Razak a încercat să fure alegerile din luna mai, dar nu a reușit. În pofida manipulării voturilor, cenzurii și apelurilor rasiste către majoritatea malgașă, alegătorii au răsturnat partidul care condusese țara în ultimii 61 de ani. Corupția devenise prea strigătoare la cer. Departamentul Justiției din SUA l-a acuzat pe Najib că a primit 681 de milioane de dolari de la 1MDB, un fond de stat din care au dispărut 4,5 miliarde de dolari. El spune că banii au fost un dar de la un membru al familiei regale saudite, pe care nu l-a numit. Opoziția a pus cu veselie în contrabalans sumele uriașe pe care le cheltuiește soția lui Najib pe bijuterii cu dificultățile întâmpinate de cetățenii de rând în a-și duce traiul. „Najib nu face altceva decât să îți facă propriile sale reguli”, spune un șofer de taxi, care a schimbat tabăra și sprijină noul guvern.

    Faptul că oamenii care conduc cu mână forte își dictează propriile reguli este motivul pentru care democrația liberală merită apărată. Și pe termen lung, ea pare să genereze rezultate materiale mai bune. Un studiu efectuat de Daron Acemoglu, de la Massachusetts Institute of Technology, arată că trecerea de la autocrație la democrație adaugă 20% la veniturile per capita pe o perioadă de 30 de ani, deși unii economiști nu sunt de acord cu aceste cifre. Guillermo Vuletin de la Banca Mondială susține că autocrații cad atunci când economiile se prăbușesc, iar democrații care le succed își arogă toate meritele pentru revenirea inevitabilă a economiei.

    Ceea ce este sigur e că guvernele liber alese și legate de statul de drept au mai puține puteri ca să comită abuzuri împotriva cetățenilor. „Puțin câte puțin, ne-au luat drepturile”, spune un jurnalist din Diyarbakir, care a fost recent arestat pentru cinci mesaje inocente pe Twitter. „În fiecare zi, verific știrile să văd care dintre prietenii mei a fost reținut.”
    Acest articol a apărut în secțiunea Internațional a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Retragerea democrației”.

    Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com.

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele