O treabă excelentă
Ediția tipărită | Briefing
23 mai 2019 | MALAGA, SAN FRANCISCO ȘI TOKYO
AL DOILEA volum al cărții „My Struggle” („Lupta mea”), din seria de romane autobiografice imense, captivante și remarcabile ale lui Karl Ove Knausgaard, conține unele sfaturi de viață deprimante: „Dacă am învățat ceva, suspină el, este următorul lucru: să nu crezi că ești cineva. Să nu crezi, naibii, că ești cineva… Să nu crezi că ești ceva special. Să nu crezi că valorezi ceva, pentru că nu valorezi nimic”. Ne place să ne spunem nouă înșine că ne merităm succesele, sugerează cartea lui Knausgaard, dar ele sunt, în mare măsură, produsul unor forțe asupra cărora nu avem niciun control. Când a scris aceste cuvinte, nu se gândea, probabil, la tipul de laude pe care le aduc politicienii din OECD, un club format mai ales din țări bogate, piețelor muncii din țările lor. Dar ar fi putut să o facă, la urma urmelor.
„Cele mai bune cifre despre șomaj din ultimii 51 de ani. Uau!”, a scris, pe Tweeter, Donald Trump, președintele Americii, luna trecută. Theresa May, prim-ministrul demisionar al Marii Britanii, se lăuda în februarie că „angajarea forței de muncă este aproape de un nivel-record, iar șomajul – la un nivel redus, aproape record”. Cu o lună în urmă, Scott Morrison, prim-ministrul Australiei, bâiguia că „anul trecut, sub guvernul nostru, s-au creat peste 730 de locuri de muncă în fiecare zi”. Cam în același timp, omologul său japonez, Shinzo Abe, a anunțat că „rata angajării pentru tineri este la un nivel care depășește toate recordurile anterioare”. De unde și îmbățoșarea politicienilor care cred că ei sunt ceva special. Dar nu sunt. Locurile muncă abundă datorită unor forțe care, în mare parte, nu au nimic de-a face cu ei.
Și ele abundă. Pe întreg cuprinsul OECD, are loc o explozie a locurilor de muncă. În ultimii cinci ani, grupul a adăugat 43 de milioane de locuri de muncă. Rata șomajului – numărul de oameni care caută o slujbă, ca proporție a forței de muncă totale – este cea mai joasă de câteva decenii (vezi graficul 1). Însă nu fiecare membru poate sărbători. Șomajul din Italia, Spania și Grecia rămâne mai ridicat decât înainte de criza financiară din 2008-2009. Rata de participare a forței de muncă din America este încă mult sub maximul istoric. Dar mulți pot sărbători. În 2018, rata angajării printre cei cu vârstă de muncă era consemnată drept cea mai mare din câte au fost vreodată în Marea Britanie, Canada, Germania, Australia și în celelalte 22 de țări OECD.
Acest boom are o bază largă. Șomajul în rândul muncitorilor necalificați și al tinerilor scade apreciabil, precum și perioadele lungi fără o slujbă. Proporția celor care lucrează cu orar redus pentru că nu pot găsi locuri de muncă cu orar complet rămâne mai mare decât a fost înainte de criza financiară din 2008-2009, dar s-a redus pronunțat din 2013 (vezi graficul 2). Biroul de Statistici ale Muncii din America elaborează, poate, cea mai cuprinzătoare măsurătoare oficială a șomajului, care îi include pe cei care muncesc voluntar cu orar redus, precum și pe cei care nu mai fac parte din forța de muncă, dar vor totuși să lucreze. Nivelul este, în prezent, mult sub media sa pe termen lung.
Dar slujba e și bună?
Nimeni nu poate contesta amploarea boomului locurilor de muncă. Dar a devenit o marotă, la ambele capete ale spectrului politic, să spui că s-a prăbușit calitatea locurilor de muncă oferite. Conform argumentului, a conduce taxiuri Uber sau a livra mâncare nu este deloc o slujbă reală. E drept că „locurile de muncă” la care se referă Trump – ocupații tradiționale, dominate de bărbați, cum sunt cele din industria manufacturieră – s-au redus. Între 1995 și 2015, astfel de slujbe cu calificare medie au scăzut ca proporție din angajarea în OECD cu zece puncte procentuale. Luna viitoare, Dartmouth College va publica o carte de David Blanchflower, care a fost membru al comitetului de politică monetară al Băncii Angliei, intitulată „Not Working: Where Have All the Good Jobs Gone?”. Poate că dificultatea tot mai mare de a găsi un loc de muncă stabil, bine plătit în lumea universitară și jurnalism explică de ce discuțiile în mase despre piețele muncii moderne este atât de sumbru.
Tristețea poate că s-ar justifica, dacă percepțiile populare despre lumea muncii nu ar fi atât de evident greșite. Să plecăm, de pildă, de la premisa că munca este tot mai precară. De fapt, estimările oficiale ale „gig economy” (economia slujbelor mărunte) din America, prin care munca de colaborator extern pe termen scurt este accesată prin piețe ale muncii online, o situează la doar circa 1% din angajarea totală. Locurile de muncă temporare pot fi ceva mai multe decât erau în 1990, dar rata este în scădere de un deceniu. În Franța, proporția de noi angajați care primesc contracte permanente pe termen lung a ajuns, recent, la un maximum istoric de 50%.
Părerea că oamenii trec din ce în ce mai mult de la o slujbă la alta nu este nici ea susținută de fapte. În ultimele două decenii, proporția de muncitori din OECD care au stat mai puțin de un an la locul de muncă fluctuează în jurul a 20%, fără vreun trend explicit de a o lua în sus sau în jos. Nici dispariția locurilor de muncă pentru cei cu calificare medie nu s-a dovedit a fi un dezastru. Cu toate că asta a însemnat că locurile de muncă necalificată s-au înmulțit, raportat la proporția angajărilor în IECD, lucrul acesta s-a întâmplat într-o proporție mult mai mică raportat la locurile de muncă cu înaltă calificare, care au explodat.
Până nu demult, o piesă lipsă din puzzle era creșterea salariilor. Manualele de economie spun că perioadele cu șomaj scăzut merg mână în mână cu măririle apetisante de salarii, deoarece angajatorii concurează mai mult pentru personal. Totuși, în cea mai mare parte din perioada post-criză, „curba Phillips” a părut să fie ruptă, iar șomajul, în descreștere din 2014-2016, nu s-a tradus în salarii mai mari.
Relația a început să reînvie. Pe măsură ce șomajul continuă să scadă, salariile devin tot mai stimulante, în sfârșit. O analiză mai amplă vizând măsura în care munca este sau nu răsplătită, unde totalul tuturor compensațiilor este exprimat prin raportare la venitul național, ia amploare în multe țări bogate, inclusiv în America și în Marea Britanie. Salariul crește încă mai încet decât ne-am fi putut aștepta, dată fiind starea moderată a pieței muncii. Pentru asta, vina o poartă slaba creștere a productivității. Și este greșit să conchidem că muncitorii sunt din ce în ce mai exploatați. Incidența „salariului mic” – muncitori care câștigă mai puțin de două treimi din medie – a scăzut în ultimele două decenii.
Piețele muncii cele mai fierbinți nu rezolvă fiecare problemă. Restaurantele din Malaga sunt pline și străzile sunt curate. Nu ți-ai închipui că rata medie a șomajului în acest oraș spaniol a fost de aproape 30% în ultimii cinci ani. Singurul indiciu că ar exista destui oameni care nu prea au ce face este numărul sălilor de jocuri. Cei care dorm sub cerul liber și pe terenurile virane din San Francisco clamează că, în acest oraș, șomajul este o problemă; de fapt, rata este de 2,6%.
Alții emit critici mai profunde despre cifrele roz ale locurilor de muncă. Oare societățile nu ar trebui să aspire să se lucreze mai puțin, și nu mai mult? Oamenii care nu au nevoie să se angajeze se pot bucura de alte activități, mai satisfăcătoare. David Graeber, un antropolog, merge mai departe. În „Bullshit Jobs” (Slujbe de rahat), o carte publicată anul trecut, care a devenit un fel de manifest sacru pentru socialiștii care au ajuns la maturitate la începutul acestui mileniu, el susține că o mare parte din angajarea modernă a forței de muncă este absurdă și distruge sufletele. „Pături largi de oameni, din Europa și America de Nord, mai ales, își petrec întreaga viață de muncă executând sarcini despre care ei cred, în secret, că sunt inutile,” susține el.
E greu de negat faptul că monotonia este prețul pe care Japonia l-a plătit pentru o rată medie de șomaj de doar 3%, în ultima jumătate de secol, cea mai mică din OECD. În zona de recuperare a bagajelor de pe aeroportul Haneda, o femeie își petrece ziua aranjând valizele, după ce acestea sunt plasate pe banda rulantă. La un bar gol, dintr-un cartier la modă din Tokyo, un Martini de clasă mondială, cu gin (în care adăugarea unei singure picături de bitter de portocale este o revelație) este amestecat de trei oameni, care stau apoi și te privesc cum îl bei. Graeber ar susține, cu siguranță, că este mai puțin un semn de progres social și mai mult de capitalism care a conspirat să transforme oamenii în drone.
Dar societățile beneficiază de piețe puternice ale muncii. Cu cât cei care lucrează sunt mai mulți, cu atât crește și numărul celor care plătesc impozite, iar cei care primesc ajutoare devin tot mai puțini. Studiile sugerează că rata șomajului se corelează direct cu ratele delictelor legate de proprietate și chiar cu crimele violente. A avea un loc de muncă le dă oamenilor un scop în viață care este, de asemenea, un fundament pentru tot felul de rezultate sociale, inclusiv pentru sănătatea mentală și fizică. Și a avea de lucru te face să poți obține mai ușor și o altă slujbă, mai bună. Capitalismul nu a fost în stare să spună prea multe povești fericite în ultima vreme, dar aceasta este una dintre ele.
Motivul pentru care piața muncii din OECD este puternică rămâne totuși un mister. În ultimii ani, multe guverne i-au împovărat pe angajatori cu costuri suplimentare, chiar în condițiile în care a devenit tot mai simplu să înlocuiești oamenii cu roboți. Un studiu din 2013, de Carl Benedikt Frey și Michael Osborne, de la Universitatea Oxford, a concluzionat că 47% din locurile de muncă din America riscă să devină automatizate. Au proliferat regulile privind plata egală, antidiscriminarea, sănătatea și siguranța, precum și concediile de maternitate și de paternitate. Pe tot cuprinsul țărilor OECD, pentru care există date istorice pe termen lung, valoarea salariului minim a crescut de la 44% raportat la veniturile medii cu orar complet, din 2000, la 50% azi.
Stupuri de industrie
De ce sunt piețele muncii atât de efervescente? Fenomenul este, parțial, unul ciclic. Creșterea economică tinde să reducă șomajul. Refacerea de după criza financiară a împlinit un deceniu. Parțial datorită unei politici monetare relaxate în mod adecvat, America este pe cale să atingă cea mai lungă perioadă de expansiune economică din istoria sa. Între timp, nesiguranța în privința crizei financiare și ascensiunea populismului pot însemna că firmele vor mai degrabă să angajeze personal, decât să aloce sume mari de capital pentru investiții, care sunt mai greu de modificat. Perioada postcriză a fost caracterizată și de creșterea rapidă a sectorului de servicii, care este mai intensiv din punctul de vedere al forței de muncă decât industria. Din toate aceste motive, nu este surprinzător că șomajul este relativ scăzut.
Dar nu atât de scăzut. În octombrie 2013, FMI făcea prognoze economice pentru economiile avansate pe următorii cinci ani. Plecând de la premisa că creșterea anuală a PIB va fi în media de 2,4%, ei au conchis că, până în 2018, rata șomajului va fi de 6,9%. S-a dovedit că FMI a fost prea optimist în privința creșterii și prea pesimist în privința șomajului, care scăzuse, în 2018, la circa 5%. Asta sugerează că nu este doar un fenomen ciclic. Schimbările structurale pe termen lung în demografie, tehnologie și politici joacă, și ele, un rol semnificativ.
Să luăm demografia. OECD îmbătrânește. În medie, este mai mare probabilitatea ca tinerii să fie înregistrați ca șomeri decât în cazul celor mai în vârstă, parțial pentru că au o calificare mai slabă, dar și pentru că seniorii care pierd un loc de muncă se pot pensiona și, astfel, să iasă din categoria forță de muncă. Mai multe studii fac o legătură între numărul mai mare de tineri și șomajul mai mare. În anii ʼ80, o perioadă de șomaj relativ ridicat, 25% din populația cu vârstă de muncă din lumea bogată avea între 15 și 24 de ani. Această proporție a scăzut la circa 17,5%.
Cu alte cuvinte, schimbările demografice înseamnă că rata șomajului de azi nu este direct comparabilă cu alte rate ale șomajului din trecut. Conform unei estimări, dacă structura demografică a Americii din 2000 ar fi rămas aceeași și azi, rata actuală a șomajului ar fi fost mai înaltă cu 0,5 puncte procentuale. Consultanța Oxford Economics a găsit rezultate similare pentru zona euro.
Totuși, degringolada șomajului este despre ceva mult mai important decât o șmecherie statistică. Al doilea factor important, schimbările tehnologice, este cel care întărește, realmente, piețele muncii. Tehnologiile mai avansate îmbunătățesc „corelarea” dintre angajatori și angajații potențiali. Până nu demult, cei care angajau puneau un anunț într-un ziar local sau răspândeau vorba din gură în gură. Acum, angajatorii pot trage de la șold, postând locurile libere de muncă pe o serie întreagă de site-uri. În cei zece ani anteriori lui 2016, costul de a acoperi un loc de muncă vacant a scăzut cu 80% în termeni reali. Și candidații au mai multe șanse să găsească o slujbă care să li se potrivească mai bine. Un studiu din 2011, efectuat de Peter Kuhn și Hani Mansour, arată că folosirea internetului pentru a căuta un loc de muncă reduce timpul petrecut în șomaj cu circa un sfert. Țările din OECD cu șomaj înalt sunt cele unde căutările de locuri de muncă online sunt mai puțin comune. Doar 40% din șomerii italieni fac asta, comparativ cu 95% dintre sud-coreeni.
Economia slujbelor mărunte, chiar dacă există, relativ, la scară mică, crește, de asemenea, angajarea forței de muncă prin crearea de slujbe care nu ar exista altfel. În trecut, repararea unui robinet ar fi fost ceva ce faci singur(ă); acum, apeși pe ecran și poate veni altcineva să facă asta.
Muncă în progres
O serie de schimbări mici și graduale în politici, de-a lungul a multor decenii, este al treilea factor din spatele boomului locurilor de muncă cu care se laudă atât de mult actuala galerie de politicieni. Guvernele au oferit morcovi și bastoane. Morcovii includ oportunitatea ca femeile să îmbine munca și familia. În multe țări, drepturile muncitorilor cu orar redus au fost consolidate, iar concediile parentale au devenit mai generoase, adesea statul suportând costurile. Pachetul de reforme economice ale lui Abe include crearea mai multor centre de îngrijire a copiilor în timpul zilei.
Astfel de politici pot avea un mare impact asupra participării forței de muncă, mai ales pentru femei, sugerează cercetările efectuate de Francine Blau și Lawrence Kahn, publicate în 2013. Ratele de angajare a femeilor au crescut în ultimele decenii pe întreg cuprinsul OECD. În timp ce în America angajarea femeilor a scăzut mereu de atunci, pe cuprinsul OECD, ca întreg, ritmul de creștere s-a accelerat (graficul 3).
Educația este alt morcov. Proporția muncitorilor din OECD cu o formă de educație superioară a crescut de la 22%, în 2000, la aproape 40%, azi. Acești lucrători au mai multe șanse să fie angajați decât cei cu slabă calificare. Educația superioară induce, de obicei, o etică a muncii superioară și astfel de lucrători au mai multe calificări transferabile.
Guvernele au folosit și bastonul. Multe au redus puterea sindicatelor și a acordurilor de negocieri colective. Asta poate să fi făcut ca salariile să reflecte mai bine condițiile pieței. O proporție mai mare de lucrători pare să înregistreze o reducere a salariilor nominale, comparativ cu deceniile anterioare. A ți se tăia salariul este neplăcut și jenant. Dar, dacă patronii pot să reducă salariile în timpuri grele, ei vor fi mai puțin înclinați să concedieze lucrătorii. Salariile din Japonia se mișcă în jos aproape la fel de ușor cum se mișcă în sus. O proporție neobișnuit de mare din salariul net al lucrătorilor este alcătuită din bonusuri, care pot fi retrase foarte ușor în vremurile cu dificultăți economice. În sectorul hotelier din Japonia, în 2009, bonusurile de sfârșit de an ale lucrătorilor au fost tăiate cu peste 40%.
În țările care nu au reușit să aducă la zi vechile practici ale forței de muncă, acest cost a fost ridicat. În Italia, aproape 350 de acorduri industriale naționale acoperă vasta majoritate a firmelor și a angajaților oficiali. Ele nu țin cont aproape deloc de diferențele regionale ale costului vieții și ale productivității. Asta îi plasează pe mulți muncitori din sudul sărac în afara pieței muncii. Acordurile de negociere colectivă din Spania sunt, adesea, rigide în privința modificării condițiilor. În 2008-2009, când prăbușirea construcțiilor imobiliare a împins economia în recesiune, salariile nominale din construcții au crescut cu 5%, iar patronii nu au avut de ales decât să renunțe la personal.
Guvernele au făcut, de asemenea, mai dificilă viața din asistență socială. În 2001, o persoană necăsătorită, fără copii, care câștiga salariul mediu și care devenea șomeră timp de un an ar fi primit alocații în valoare de 48% din câștigurile anterioare. În 2018, acestea se reduseseră la 41%. Potențialii beneficiari de alocații se confruntă cu teste din ce în ce mai dure de eligibilitate. În ultimele două decenii, numărul britanicilor care primesc alocații de șomaj, în raport cu cei care nu lucrează, a scăzut de la 80% la 50%. Asta poate că a făcut, la rândul său, ca salariile să fie mai flexibile. Dacă este necesar, lucrătorii acceptă reducerea salariilor ca să evite șomajul.
Reforme ca acestea sunt dure și implementarea lor a fost adesea ratată. Ele pot avea totuși un mare efect asupra locurilor de muncă. Într-o lucrare, Marcus Hagedorn, Iurii Manovskii și Kurt Mitman analizează ce s-a întâmplat în America în 2013, unde perioada în care oamenii puteau să ceară alocații de șomaj a scăzut de la 73 de săptămâni la 25. Ei estimează că reducerea alocațiilor a dus la crearea a aproape 2 milioane de locuri de muncă în 2014, reprezentând aproape 2/3 din creșterea totală a angajării forței de muncă în acel an.
Trudă fără sfârșit
Puterea pieței muncii aruncă o umbră de îndoială asupra predicțiilor pesimiste despre viitorul muncii – și anume că din ce în ce mai sofisticatele computere vor împinge un număr din ce în ce mai mare de lucrători spre o viață de inactivitate forțată. S-ar dovedi, astfel, că Frey și Osborne au făcut aprecieri corecte, la un moment dat, referindu-se la acest viitor. Accelerarea creșterii salariilor va convinge, cu siguranță, mai multe companii să automatizeze locurile de muncă.
Totuși, lecția din ultima jumătate de mileniu este aceea că schimbările tehnologice devin o componentă complementară pentru locurile de muncă, în loc să le distrugă. Ratele foarte înalte ale angajării forței de muncă de azi sugerează că nimic nu s-a schimbat. Și sunt multe lucruri concrete care trimit în direcția unor ameliorări suplimentare. Actuala perioadă de expansiune economică pare să mai aibă unde avansa. Dacă există o lecție din anii ʼ60, când șomajul din unele țări OECD a scăzut până la 1%, aceasta este că mai rămâne spațiu pentru a reduce sub-utilizarea forței de muncă și inactivitatea. Knausgaard găsește loc pentru unele sfaturi practice, în mijlocul relatării detaliate a chinurilor sale: „Așa că ține capul la cutie și muncește”. Dacă toată lumea va urma acest sfat, piața locurilor de muncă din țările bogate ar putea să ne mai rezerve multe surprize pe viitor.
Acest articol a apărut în secțiunea Briefing din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „O treabă excelentă”
