„Nu ne vindem țara!” era sloganul favorit al primelor alegeri prezidențiale, în 1990. Alegeri prezidențiale care aveau loc la jumătate de an după ce România ieșea de sub regimul comunist. Oamenii se acomodau cu greu cu un nou tip de societate, unora nu le era clar ce vor, democrația originală bulversa mentalități, stiluri de viață și așteptări. Pentru unii, lucrurile se mișcau prea încet și ritmul acesta îi ducea la exasperare. Pentru alții, viteza era prea mare, nu mai înțelegeau nimic și ritmul acesta îi ducea la disperare.

Schimb de generații

România de atunci e foarte diferită de cea de azi. Atunci votau oameni născuți în comunism. Azi au ajuns la vârsta votului oameni născuți la ani buni după căderea comunismului. Atunci veneau la vot oameni care, într-o proporție covârșitoare, nu ieșiseră în viața lor nici până în Bulgaria. Azi, votul românilor, care trăiesc în străinătate, înclină serios balanța, inclusiv prin forța exemplului. Și, totuși… o aducere aminte e poate utilă, fie și pentru a vedea drumul.

Un paradox este poziționarea candidaților PNL și PSD de azi, urmași ai candidaților din aceleași familii politice ca atunci.

Obsesia dictaturii

Radu Câmpeanu, candidatul PNL din 1990, spunea în dezbaterea electorală de la TVR: „Cred că trebuie să terminăm campania cu gândul că este bine, este necesar să rupem definitiv cu tipul de societate comunistă din trecut și cu metodele și cu deprinderile ei. A sosit timpul să spunem adevărul, să ne spunem în mod clar ideile, să ne fixăm orientările și să ajungem la o democrație cu garantarea libertății fiecăruia și a dreptului fiecăruia să facă ceea ce dorește să facă, fără indicații, fie ele și prețioase, așa cum se dădeau înainte”.

Azi, Viorica Dăncilă, candidatul PSD, urmașa lui Ion Iliescu din 1990, înfierează ceea ce ea consideră a fi un comportament dictatorial al candidatului PNL: „Dar cum se explică că la 30 de ani de la căderea comunismului avem un președinte antieuropean, dictator, care vrea să ne întoarcă în comunism? Avem un președinte care spune că cea mai mare realizare este schimbarea unui guvern. Cea mai mare realizare a președintelui este încălcarea Constituției, deci! Conform Constituției, președintele României nu are voie să se implice în schimbarea unui guvern, trebuie să respecte separarea puterilor în stat. Cum ne explicăm această atitudine de comunist a domnului Iohannis, un președinte care are un discurs extremist?” 

Fake news, ceva nou? Dar făcăturile?

Atunci se numeau „făcături” și doar puțini ochi mai limpezi le detectau. Azi se numesc „fake news” și toți ochii, mai mult sau mai puțin limpezi, le suspectează a exista sau chiar le depistează, dacă nu le cad pradă. Imaginile cu trenurile pline cu mineri în gara din Petroșani în 1990 frapează nu prin naivitatea oamenilor din subteran. Frapează prin caligrafia impecabilă, prin sloganurile fără nicio greșeală de ortografie, ba chiar cu punctele de rigoare după prescurtări de pe trenurile care urmau să îi ducă pe ortaci să reinstaureze democrația originală la București. Ai fi zis că între două coborâri în mină, acei oameni cu câteva clase și mâini muncite își luau jumătate de normă de profesori de limba română. Un spectacol pentru alți naivi, care îl priveau și cărora le ținea și de distracție, și de foame și de speranță. Imaginile din 2019 de pe rețelele de socializare, cu un Klaus Iohannis, care părea să aibă o cască în ureche, au făcut turul României. S-au răspândit prin bunăvoința unor contributori, pentru ca unora să le țină de spectacol, de întărire de convingeri și de speranță.

Manierele alese ale altor generații

Paradoxal, deși erau vremuri incomparabil mai tulburi decât cele de azi, deși evenimentele se rostogoleau cu o viteză mult mai mare, deși șocul vieții de zi cu zi era la alt nivel, dezbaterea politică la prezidențiale a semănat mai degrabă cu o șuetă agreabilă, de principii. Aproape că nu poți înțelege cum, după venirea minerilor, după fenomenul Piața Universității, după manipulări grosolane și intoxicări transparente, cei trei candidați s-au așezat ca trei domni respectabili în studioul televiziunii și nu au ridicat nici măcar o dată glasul unul la celălalt. Astăzi, când nici măcar 10 august nu a mai fost decât un exercițiu de imagine și schimbare la față al Jandarmeriei, când, de bine de rău, ne-am rostuit în interiorul Uniunii Europene, când măcar ne punem problema, dacă nu înțelegem, că unele chestiuni sunt manipulatorii și reușim să detectăm unele fake news-uri, ei, bine, azi, Campania electorală e mult mai agresivă. Iar confruntarea indirectă a celor doi candidați a ajuns la faza… pe IQ. În celebra conferință de presă organizată ad-hoc, Klaus Iohannis își exersa talentul subtilo-actoricesc: „Doamna Dăncilă este prost… informată” și continua jocul de scenă, după ce explica plastic faptul că nu are cască, așa cum îl acuzau pe rețelele de socializare, live, Gabriela Firea și Florian Bodog. „Sper că nu mă bănuiți că am nevoie de copiuță”. Câteva zile mai târziu, de la Buzău, din fieful „prietenului” Marcel Ciolacu, Viorica Dăncilă nu îi rămânea datoare, în felul ei: „Vom recâștiga țara înapoi! Și chiar dacă candidatul Iohannis se uită… cu dispreț la mine, mă mai și jignește uneori, se mai sprijină așa, cu aroganță… eu vreau să îi spun un singur lucru: decât înalt ca bradul și… și leneș, mai bine buturuga mică care va răsturna carul mare!”.

Roluri inversate

Duelul se poartă mai departe. Urmașii lui Ion Iliescu și Radu Cîmpeanu dau în câteva zile ultima bătălie. Rolurile sunt inversate. În 1990, Ion Iliescu nu avea niciun fel de emoții. Dacă avea griji, le avea pentru cum avea să cârmuiască o țară, care se clătina în toate direcțiile în care o ducea hula. Obținerea mandatului de președinte era ultima sa grijă în fața unor candidați, care nu mâncaseră salam cu soia. În 2019, Klaus Iohannis nu are niciun fel de emoții. Pe cât omenește se poate prevedea, va obține un nou mandat în fața unui contracandidat apărut de sub mantaua lui Liviu Dragnea. Dacă e să aibă vreo grijă, e cum va cârmui o țară fragilă economic, cu un guvern de-a dreptul casant în parlament, cu două rânduri de alegeri în față, locale și parlamentare, și cu o societate pe care nu știi niciodată încotro o mână dezamăgirea. ■