Liber schimb

Cum încep recesiunile

ÎN ULTIMELE SĂPTĂMÂNI, creierele umane și de silicon de la Google au înregistrat o creștere alarmantă de căutări legate de „recesiune”. Lucrul e ușor de explicat. Când piețele se agită, în presă (inclusiv în această rubrică) se vorbește despre riscul unei decelerări. Chiar și așa, poveștile trebuie că îi lasă uimiți pe unii care caută pe Google. La urma urmelor, economia americană a adăugat 164 000 de locuri de muncă, în iulie, iar vânzările cu amănuntul au continuat să crească. Și președintele Donald Trump e mirat. El a început să amenințe sumbru că președinția sa e atacată de conspiratori, care sperie economia să intre într-o recesiune ne-necesară. Acuzația de conspirație este absurdă, dar amenințarea recesiunii, nu. Recesiunile pot să apară, într-adevăr, din senin.

Confuzia de azi datorează ceva istoriei economice recente ciudate. Ultima recesiune globală s-a produs pe fondul unei crize financiare de proporții. Cea dinaintea ei a început acum aproape două decenii, acompaniată, din nou, de o prăbușire a bursei. (Între august 2000 și septembrie 2001, indicele S&P 500 a scăzut cu mai mult de 30%, iar NASDAQ, cu mai mult de 60%. Acum, prin contrast, acești indici sunt cam tot acolo unde erau și acum un an). Majoritatea oamenilor care lucrează azi nu-și pot aminti de o recesiune care să nu fie legată de haos financiar. Recesiunile pot să se producă însă fără ca piața să se prăbușească. Într-adevăr, mulți economiști cred că nu este nevoie ca recesiunile să se producă deloc.

O recesiune este înțeleasă, îndeobște, ca însemnând două sau mai multe trimestre consecutive de producție în scădere. În sens mai larg, recesiunile se produc atunci când multe variabile economice – PIB, producția industrială, angajarea forței de muncă etc. – trec de la expansiune la contracție. În modelele lor, macro-economiștii inițiază astfel de episoade prin introducerea unui „șoc”: o perturbare aleatorie care dezechilibrează o economie. O creștere bruscă a prețurilor la petrol ar putea fi una dintre cauze, sau o panică financiară, sau o schimbare de politici, cum este o creștere bruscă a dobânzilor sau un buget de austeritate. Șocurile pot să impună noi constrângeri asupra firmelor și a gospodăriilor, prin tăierea surselor de credit sau a vânzărilor. Sau ele pot să îi forțeze pe oameni să-și reconsidere planurile – împingându-i să amâne investițiile propuse până nu se așază praful stârnit de șoc. Explicațiile recesiunilor, bazate pe șoc, au sens din punct de vedere intuitiv. Ele le permit oamenilor să spună că x a provocat y: că șomajul a crescut, deoarece prețul acțiunilor a scăzut, de pildă.

Cauzalitatea economică este însă arareori simplă și clară. Ratele mai mari ale dobânzilor îi lovesc pe unii oameni, dar îi fac să prospere sau îi lasă neafectați pe alții. Eșecul unui mare fabricant creează durere pentru muncitori și pentru acționari, dar oportunități pentru rivali, care pot să absoarbă forța de muncă și capitalul dislocat. Nu toate șocurile duc la recesiune. Când o fac, aceasta se întâmplă adesea deoarece se strică ceva în capacitatea unei economii de a suporta șocurile: cheltuielile scad undeva, iar acest fapt nu este compensat de creșteri în altă parte. Poate că creditorii care beneficiază de dobânzile mai mari își duc câștigurile nesperate în refugiul sigur al obligațiunilor guvernamentale, în loc să le recicleze în cheltuieli creatoare de locuri de muncă. Investițiile imobiliare din America au început să scadă din creșterea PIB în al patrulea trimestru din 2005. Economia nu a intrat însă în recesiune decât doi ani mai târziu, când alte surse de cheltuieli au încetat să mai contrabalanseze scăderea din imobiliar.

Recesiunile nu sunt, atunci, doar efectele secundare ale șocurilor, ci perioade când oamenii și firmele nu mai folosesc resursele valoroase în momentul în care acestea devin disponibile. Pe măsură ce slăbește cererea, înfloresc chilipirurile sub forma unor bunuri la preț redus, a muncitorilor disponibili și dornici, precum și a unor active la prețuri atrăgătoare. În adâncurile crizei financiare catastrofale, nimeni în afara lui Warren Buffett nu ar avea curajul și mijloacele să cheltuiască mai mult. Asta, în timp ce alții reduc cheltuielile. Dar majoritatea recesiunilor nu sunt asociate cu astfel de calamități. Recesiunea de la începutul anilor ʼ90 a fost un exemplu pentru ceea ce Paul Krugman, laureatul Nobel pentru economie, a numit „o recesiune smorgasbord” – produsul unui amestec de necazuri în proporții modeste. În aceste recesiuni în variantă de grădină, oamenii și firmele cu capacitatea de a cheltui mai mult, care ar putea, în mod normal, să sară pe șansa de a cumpăra bunuri la preț redus sau să angajeze lucrători supracalificați, lasă, în schimb, să se acumuleze banii.

În miezul acestui comportament se află o problemă de psihologie de masă sau „spirit animalic”, cum spunea John Maynard Keynes. Economiile sunt lanțuri mari de cheltuieli și câștiguri, ținute laolaltă de așteptările împărtășite că totul va continua cum este normal. Oamenii își cheltuiesc liber veniturile, de la locuințe, la coafor, cu credința că slujbele lor nu vor dispărea și că veniturile lor nu vor seca. În consecință, constructorii și coafezele au slujbe și venituri din care și ei pot cheltui. Încrederea în expansiunea economică se îndeplinește pe sine. Dar ea nu este invulnerabilă. Pesimismul contagios poate răsturna o economie de la un echilibru la altul, în care consumatorii prudenți cheltuiesc mai puțin, iar angajările și investițiile se reduc în consecință, validând puseul inițial de pesimism. Șocurile pot precipita o schimbare de sentiment, slăbind legăturile din marele lanț. Dar, dacă publicul are suficientă încredere în durabilitatea unei expansiuni, atunci nici măcar un mare șoc nu o poate opri. Invers, dacă sentimentul de pe piețe și pe Strada Mare e suficient de sumbru, chiar și un mic impuls poate împinge o economie într-o recesiune.

Oameni de încredere

În secolul trecut, pe măsură ce guvernele și-au asumat responsabilitatea împiedicării recesiunilor, expansiunile economice au devenit mai lungi, iar recesiunile, mai blânde și mai puțin frecvente. Atunci când cererea în scădere amenință o economie, guvernele și băncile centrale folosesc politici fiscale și monetare pentru a provoca o creștere compensatorie a cheltuielilor. Angajamentul lor de a combate recesiunile joacă însă și un rol psihologic. Promisiunea credibilă de a rezista unei recesiuni le dă încredere piețelor că economia își va menține vigoarea.

Încrederea este totuși alunecoasă. Ea poate să dispară pe măsură ce scad ratele dobânzilor, lăsând mai puțin spațiu băncilor centrale să scoată economiile din pesimism, în timp ce decidenții politici ai guvernelor bâjbâie cu instrumentele fiscale. Ea poate să se evapore în fața comportamentului eratic și autodistrugător al liderilor. Recesiunile, cele care nu sunt într-un grad scăzut, sunt o stare de spirit. Nu ai nevoie de o teorie a conspirației pentru a vedea că, chiar acum, sentimentul lumii este tulbure.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „O criză de încredere”