Independența băncilor centrale e amenințată de politică

    Asta este o veste proastă pentru toată lumea

    7 minute de lectură

    Băncile centrale

    Ediția tipărită | Lideri

    13 aprilie 2019

    CRITICILOR ȘTIINȚELOR economice le place să spună că teoriile abstracte ale acestora nu au o contrapondere în lumea reală. Iată un contraexemplu clar: creșterea independenței băncilor centrale în ultimii 25 de ani. În anii 70, era normal ca politicienii să manipuleze ratele dobânzilor pentru a-și spori popularitatea. Asta a dus la o molimă a inflației. Așa se face că țările bogate și multe țări mai sărace au trecut la un sistem în care politicienii enunțau un scop mai mare – prețuri stabile – și lăsau băncile centrale să îl realizeze. Într-o singură generație, miliarde de oameni din întreaga lume s-au obișnuit cu o inflație redusă și stabilă și cu ideea că dobânzile la depozitele lor bancare și la creditele ipotecare sunt sub control.

    Azi, acest succes este amenințat, aflându-se la o confluență de populism, naționalism și forțe economice care transformă din nou politica monetară într-un instrument politic. Președintele Donald Trump a cerut ca ratele dobânzilor să fie reduse, a făcut speculații despre concedierea șefului Federal Reserve și a spus că îi va numi pe Stephen Moore și Herman Cain, doi acoliți fără calificare, în board-ul Fed. Adepții Brexitului critică acerb competența și argumentele Băncii Angliei, iar în Turcia, Președintele Recep Tayyip Erdoğan se află într-o încleștare cu banca centrală. Guvernul Indiei a înlocuit un șef capabil al băncii centrale cu un om de casă maleabil, care a redus dobânzile înainte de alegeri. Și, după cum scriam săptămâna aceasta, multe funcții de vârf de la Banca Centrală Europeană (BCE), inclusiv președinția, trebuie ocupate, iar unele ar putea să fie angrenate într-o luptă politică mai largă despre cine conduce instituțiile europene. Există o necesitate reală de regândire a obiectivelor și a instrumentelor băncilor centrale. Dar forțe periculoase sunt în mișcare, și asta ar putea avea consecințe alarmante pentru stabilitatea economică.

    Problema politizării a devenit acută în anii ‘70. După prăbușirea sistemului monetar postbelic de la Bretton Woods, băncile centrale nu au reușit să îmblânzească inflația galopantă, deoarece politicienii care trăgeau sforile nu doreau să-și asume costul pe termen scurt al unui șomaj mai mare. Două decenii de crize și de prețuri scăpate de sub control au condus la o nouă ortodoxie conform căreia băncile centrale trebuiau să se bucure de autonomie operațională pentru a urmări o țintă de inflație. În zona euro, în Japonia și în Marea Britanie, băncile centrale au devenit legal independente în anii ‘90. În Statele Unite, Casa Albă s-a abținut chiar și de la discutarea în public a politicii Fed. Acest consens a supraviețuit crahului din 2007-08 și este un motiv pentru care inflația globală a fost de doar 4% pe an, în medie, în ultimele două decenii.

    WASHINGTON - SEPTEMBER 16:  Federal Reserve Law Enforcement officers stand outside the Federal Reserve September 16, 2008 in Washington, DC. The Federal Open Market Committee (FOMC) met today and announced they will hold the federal funds rate at 2.0 percent, despite the recent turmoil among investment banks on Wall Street.  (Photo by Chip Somodevilla/Getty Images)

    Erodarea independenței băncilor centrale are mai multe cauze. Una este populismul. Lideri precum Trump combină dorința politicianului de dobânzi reduse cu o pornire nesăbuită de a submina instituțiile, iar alta este anvergura activităților băncilor centrale care a crescut după criza financiară. Majoritatea acestora deține acum portofolii uriașe de obligațiuni guvernamentale și, în același timp, reglementează industria financiară. Totuși, performanța băncilor centrale este departe de a fi perfectă. Pentru că au fost probabil prea agresive (în pofida politicilor lor neconvenționale), refacerea de după criză s-a produs lent, subminând încrederea alegătorilor în tehnocrații a căror loialitate se presupune a fi în interesul public. Toate acestea ne determină să le considerăm ca fiind politice. Între timp, amintirea crizelor care au dus la independență s-a evaporat.

    Presiunea se manifestă în moduri diferite, în locuri diferite. Trump a lansat un atac asupra Fed. Deși autoritatea sa legală de a-l demite pe Jerome Powell, președintele Fed desemnat de Trump, nu este clară; dacă va câștiga un nou mandat în 2020, el va putea să desemneze un nou președinte Fed și încă doi guvernatori. În Europa, o serie de schimbări de funcție amenință să diminueze calibrul luării de decizii la BCE și să alimenteze dezacordurile subterane. Până la finele anului, vor pleca trei membri din consiliul director de șase membri, precum și opt dintre cei 19 guvernatori naționali, care votează și ei în privința dobânzilor. Cel mai notabil dintre aceștia este șeful său, Mario Draghi. Plecarea sa, în octombrie, se va produce aproape în același timp cu alegerile și cu o schimbare în conducerea Comisiei și a Consiliului European, o suprapunere care se produce o dată la 40 de ani. În spatele jocului politic de-a scaunele muzicale, se află o luptă între țări pentru controlul politicii. Nord-europenii sunt suspicioși în a cumpăra obligațiuni ale BCE, considerând că asta este o acoperire pentru subvenționarea Europei de sud. În loc să câștige prin tăria argumentelor, ei încearcă să se impună numind propriii oameni în funcțiile de vârf, fapt ce va amplifica problemele.

    Probabil că inflația globală se va ridica din nou din mormânt, caz în care băncile centrale mai slabe se vor chinui să o doboare. Cea mai probabilă este o recesiune economică. Economia mondială a încetinit anul acesta – pe 9 aprilie, FMI și-a modificat negativ prognozele. Băncile centrale s-ar putea găsi în situația imperioasă de a-și stimula economiile.

    Acesta este motivul pentru care politizarea de azi este atât de periculoasă. Tehnocrații se confruntă cu o sfidare dificilă. Lumea bogată nu prea mai are loc de reducere a dobânzilor fără să atingă zero, așa că băncile centrale vor trebui, din nou, să recurgă la un stimulent neconvențional, cum este cumpărarea de obligațiuni. Fed și alte bănci centrale vor trebui, poate, și să coopereze la nivel global, ca și în urma crizei. BCE va trebui să convingă piețele că va face orice va fi necesar pentru a stăpâni o altă panică financiară la periferia Europei. Prezența unor oameni numiți politic, care sunt fie necalificați, fie vulturi din Nordul Europei, ar îngreuna toate aceste sarcini. Nu doar pentru că voturile lor contează, ci și din cauza faptului că ei ar otrăvi dezbaterea publică despre ce ar trebui sau nu să facă băncile centrale pentru a rezista unor recesiuni.

    Medicamentul verbal

    E adevărat că obiectivele și instrumentele politicii monetare sunt supuse examinării democratice și că bancherii centrali sunt răspunzători în fața legislaturilor. Fed își revizuiește ținta pentru a se pregăti pentru o recesiune. Ar trebui să îi urmeze alte bănci centrale. Pe termen lung, asta le va asigura legitimitatea și deci independența. Totuși, în climatul politic de azi, este naiv să gândim că politicienii doresc realmente o dezbatere bine gândită. În schimb, cu cât vor fi mai sub reflector băncile centrale, cu atât procesul lunar de decizie va fi mai supus unor presiuni externe sau se vor afla la cheremul unor consilii de conducere pline de profesioniști de doi bani. Tocmai o astfel de politizare au vrut să evite teoreticienii care se află în statele băncilor centrale independente. Să ne uităm în urmă cu 40 de ani ca să ne facem o idee despre ce ar putea să se întâmple rău.


    Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Ziua interferenței”

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele