Negocierea aderării țării noastre la UE luase sfârșit în anul 2004. Capitolul 24, Justiție și Afaceri Interne, avea stegulețe roșii: legile justiției de abia se adoptaseră, dar încă nu erau perfecte, împărțirea aleatorie a cauzelor către judecători nu exista, strategii de continuare a reformei justiției și strategiile de prevenire și combatere a corupției încă nu erau redactate.
de Cristi Danileț, judecător la Tribunalul Cluj
România nu era pregătită pentru aderare la UE în momentul 1 ianuarie 2007. Justiția de abia începuse să performeze, dar numai în sectorul ținând de parchete. Codurile nu erau actualizate, anticorupția era o provocare cu care România nu se mai întâlnise, Agenția Națională de Integritate încă nu era înființată. Considerente de ordin politic și diplomatic, plus încrederea din partea unor înalte personaje europene în persoane precum ministrul justiției sau președintele statului de atunci, au facilitat aderarea noastră.
Dar Guvernul din epocă și Comisia Europeană au negociat un sistem de monitorizare în continuare a noastră, un sistem nemaiîntâlnit până atunci – așa s-a născut Mecanismul de Cooperare și Verificare, destinat României și Bulgariei, ambele primite în UE deodată.
Cele patru condiții impuse se refereau la justiție și la anticorupție, și urma să le îndeplinim în trei ani.
Lupta anticorupție, victima propriului succes
În primii doi ani după aderare, politicul nu a mai făcut nicio reformă în domeniile monitorizate. Iar ministrul care asigurase ridicarea stegulețelor roșii fusese înlocuit. În 2009, magistrații au intrat în grevă timp de o lună, blocând activitatea în instanțe și parchete. Iar în 2010, au fost ridicați zeci de ofițeri de frontieră, ca fiind corupți. Toate astea au dus la prelungirea cu încă trei ani a monitorizării. Între timp, au început să apară dosare de mare corupție în instanțe, totul culminând cu hotărârea de condamnare a fostului premier Năstase.
Ce a fost un succes pentru lupta anticorupție a fost un motiv pentru a începe lupta împotriva anticorupției: s-a încercat reducerea bugetului ANI, s-a discutat despre unirea DNA cu DIICOT, au început atacurile personale împotriva judecătorilor și procurorilor prin intermediul mass-mediei controlate politic. Așa că MCV s-a prelungit pentru alți trei ani. Apoi, ultima prelungire s-a făcut pe durată nedeterminată, motiv pentru care de evoluția pozitivă a justiției noastre și a sprijinului politic pentru lupta anticorupție a fost legată aderarea la spațiul Schengen. Așa se face că de opt ani, deși îndeplinim condițiile tehnice pentru a se înlătura controlul la granițele de sud și de vest, România încă nu e primită în spațiul Schengen.
MCV, expresia eșecului
Păstrarea MCV este un eșec politic și diplomatic, fără îndoială. Și mă gândesc că după noi Croația a intrat în UE, dar fără niciun fel de mecanism de monitorizare. Aceasta înseamnă că România și Bulgaria încă sunt văzute drept țări de mâna a doua.
Adevărul este că într-o țară în care politicienii controversați au dosare sau chiar condamnări penale, când mai multe persoane găsite incompatibile de către ANI încă ocupă funcții de demnitate sau de autoritate, când ai inițiative legislative care duc la blocarea sau închiderea unor dosare penale, este greu să spui că România mai este angajată pe un drum de combatere a corupției.
Corupția, în cifre
Teoretic, anticorupția ar fi trebuit să își producă rezultatele până acum. Practic, din cauza corupţiei, în fiecare an în România dispare 15,6% din PIB (adică 38,6 miliarde de euro), ceea ce aduce țării noastre un neonorabil loc întâi în UE. România se împrumută cu 8 milioane de euro pe oră, suntem pe locul al doilea în lume la migrație, după Siria, dar acolo oamenii fug de război, iar la noi, deși nu e război, 350 de români pe zi pleacă din România luându-și doar bilet de dus.
Acesta este motivul pentru care MCV a devenit mai concret: la împlinirea a zece ani de la instituirea lui, Comisia Europeană a formulat 12 recomandări.
După un an, îndeplinisem doar două în mod complet și altele două doar pe jumătate. În Raportul de acum o lună, lucrurile s-au complicat: recomandările au ajuns la un număr de 20. Printre ele se includ renunțarea de către Parlament la modificarea legilor justiției în sensul dorit de el și aplicarea standardelor internaționale stabilite de GRECO, Comisia de la Veneția și în MCV – dar acest lucru nu s-a întâmplat, căci legile justiției au fost deja modificate. Tot printre acele recomandări este reluarea dezbaterilor pe codurile penal și de procedură penală – dar acestea sunt în fază finală în parlament și nici vorbă să fie repuse în discuție. În fine, tot acolo se recomandă să se renunțe la procedura de revocare a procurorului general – dar aceasta merge mai departe.
Toate acestea arată nu numai că MCV a fost necesar României pentru a proteja justiția română de modificări inacceptabile, ci și că MCV încă este necesar. Personal, sper să nu se ridice mai devreme de zece ani, tocmai pentru a se succeda la conducerea țării încă două generații de politicieni care trebuie să învețe ce este respectul pentru independența justiției și că este cazul ca peste o anumită linie roșie să nu se treacă.
