Dar sunt multe de făcut pentru a face economiile mai corecte

CHIAR ÎNTR-O lume a polarizării, a fake news și rețelelor sociale, unele credințe rămân universale și centrale pentru politicile de azi. Niciuna nu este mai influentă decât ideea că a sporit inegalitatea în lumea bogată. Oamenii citesc despre asta în ziare, aud despre asta de la politicienii lor și o simt în viața lor de zi cu zi. Această credință îi motivează pe populiști, care spun că elitele metropolitane egoiste au tras scara oportunităților departe de oamenii de rând. Ea a încurajat stânga, care propune căi din ce în ce mai radicale de redistribuire a averilor. Și a provocat alarmă în rândul oamenilor de afaceri, mulți dintre aceștia susținând acum că urmăresc un scop social mai înalt, ca să nu poată fi considerați că subscriu la un model de capitalism despre care toată lumea știe că a eșuat.

Din multe privințe, eșecul este real. Oportunitățile sunt limitate. Costul educației universitare din America a crescut exponențial, dincolo de puterea de atingere a multor familii. În întreaga lume bogată, pe măsură ce chiriile și prețul caselor au crescut, a devenit mai greu să îți permiți să locuiești în orașele de succes, unde se află majoritatea locurilor de muncă. Între timp, ruginirea vechilor industrii a concentrat sărăcia în anumite orașe, creând pungi foarte vizibile de privațiuni. Din anumite puncte de vedere, inegalitățile în sănătate și speranța de viață se înrăutățesc.

Totuși, tocmai dat fiind că ideea de inegalitate în ascensiune a devenit o credință împărtășită aproape universal, ea este prea puțin analizată. Asta este o greșeală, deoarece cei patru stâlpi empirici pe care se sprijină templul – care nu se referă la imobiliar sau la geografie, ci la venituri și avere – nu sunt atât de fermi pe cât ați putea crede. Așa cum explicăm în briefing-ul de săptămâna asta, acești patru stâlpi sunt zguduiți de cercetările noi.

Să luăm, mai întâi, aserțiunea că cei din vârful de 1% ca venituri s-au detașat de toți ceilalți în ultimele decenii, care s-a încetățenit după mișcarea „Occupy Wall Street” din 2011. Asta a  fost mereu greu de dovedit în afara Americii. În Marea Britanie, proporția de venituri din vârful de 1% nu este mai mare decât la mijlocul anilor ’90, după ajustarea la impozite și transferuri guvernamentale. Și chiar și în America, datele oficiale sugerează că aceeași măsură a crescut până în 2000 și a fost volatilă de atunci, în jurul unei tendințe plate. Se uită ușor că America a implementat mai multe politici în ultimele decenii, care au redus inegalitatea, precum extinderea Medicaid sau asigurările medicale finanțate de guvern pentru cei săraci, în 2014.

Acum, unii economiști au recalculat cifrele și au ajuns la concluzia că proporția venitului primilor 1% din America se poate să se fi schimbat puțin începând chiar din 1960. Ei susțin că cercetătorii anteriori au manevrat prost datele din declarațiile fiscale, care dau evaluări ale inegalității. Rezultatele anterioare ar putea, de asemenea, să nu fi reușit să țină cont de scăderea ratelor de căsătorie printre cei săraci, care împart veniturile în mai multe gospodării – dar nu în mai mulți oameni. Și o proporție mai mare de profituri corporatiste decât s-a realizat anterior poate să se fi scurs spre cei din clasa de mijloc, deoarece ei dețin acțiuni prin fondurile de pensii. În 1960, conturile de pensii dețineau doar 4% din acțiunile americane; în 2015, cifra era de 50%.

Al doilea stâlp, care se clatină, este legat de aserțiunea că veniturile gospodăriilor și salariile au stagnat pe termen lung. Estimările creșterii veniturilor medii ajustate la inflație din America în 1979-2014 variază de la o scădere de 8%, la o creștere de 51%, iar partizanii tind să aleagă o cifră, care spune o poveste convenabilă. Această variație uriașă reflectă diferențe în modul în care sunt tratate inflația, transferurile guvernamentale și definiția unei gospodării, dar cifrele cele mai joase sunt greu de crezut. Dacă susținem că veniturile s-au micșorat, trebuie să susținem și că patru decenii de inovații în domeniul bunurilor și serviciilor, de la telefoanele mobile și video streaming, la statinele care reduc colesterolul, nu au îmbunătățit viața celor cu venituri medii. Asta nu este pur și simplu credibil.

A treia este noțiunea triumfului capitalului asupra forței de muncă, deoarece companiile deținute de cei bogați și-au exploatat muncitorii, au mutat locurile de muncă în străinătate, și au automatizat fabricile. Afirmația că inegalitatea este generată de acumularea de capital de către cei bogați a fost o teză centrală din cartea lui Thomas Piketty, „Capitalul în secolul XXI”, care l-a făcut în 2014 să devină primul economist cu statură de star rock, după ce Milton Friedman umplea incredibil sălile de conferințe în anii ’80. Nu toate teoriile lui Piketty au prins printre economiști, dar se consideră, în genere, că o parte în scădere a PIB-ului din lumea bogată s-a dus spre muncitori și o parte tot mai mare spre investitori. După un deceniu de prețuri în creștere ale acțiunilor, asta are o anumită rezonanță la public.

Cercetări recente sugerează, totuși, că declinul stării forței de muncă este explicat în majoritatea țărilor bogate de câștigurile exorbitante ale proprietarilor de case, nu ale magnaților. Dacă se exclud costul locuințelor și câștigurile independenților (care sunt greu de împărțit între venituri de capital și de forță de muncă), vom vedea că proporțiile care revin forței de muncă nu au scăzut în majoritatea țărilor. America după 2000 reprezintă o excepție. Dar asta reflectă o lipsă de reglementare, nu un defect fundamental al capitalismului. Reglementatorii antitrust americani și tribunalele americane au fost impardonabil de laxe, permițând ca unele industrii să devină prea concentrate. Aste le-a permis unor firme să își escrocheze clienții și să obțină profituri anormal de mari.

Ultimul stâlp este că inegalitățile în bogăție – activele pe care le dețin oamenii, minus pasivele lor – au crescut. Din nou, asta a fost mereu mai greu de dovedit în Europa decât în America. În Danemarca, unul dintre puținele locuri cu date detaliate, proporția avuției primilor 1% nu a crescut de trei decenii. Prin contrast, puțini neagă că cei mai bogați americani s-au distanțat. Dar chiar și aici, avuția este cumplit de greu de estimat.

Recolte nu atât de bogate

În campania ei, Elizabeth Warren, o candidată prezidențială a Partidului Democrat, susține că proporția de avuție deținută de cei mai bogați 0,1% dintre americani a crescut de la 7% în 1978, la 22 % în 2012. O estimare plauzibilă recentă sugerează însă că această creștere este doar pe jumătate de mare. (Pentru cunoscători, diferența se bazează pe factorul cu care se măsoară averea investitorilor din venitul de capital pe care ei îl declară la fisc). Această imprecizie este o problemă pentru politicieni, inclusiv pentru doamna Warren și Bernie Sanders, care doresc taxe pe avere, pentru ca acestea ar putea sa aducă mai puține venituri decât s-ar putea aștepta aceștia.

Faptul că se fac afirmații dubioase privind inegalitatea nu reduce urgența abordării injustiției economice. Dar asta nu necesită să ne asigurăm că premisele pe care se bazează politicile sunt corecte. Cei care, asemenea Partidului Laburist din Marea Britanie, favorizează redistribuirea radicală a veniturilor și a averilor, ar trebui să fie siguri că inegalitatea este la fel de mare pe cât cred ei că este – mai ales când politicile lor aduc costuri colaterale, cum este descurajarea asumării de riscuri și a investițiilor. Conform unei estimări, impozitul pe avere al doamnei Warren ar micșora economia Americii cu 2% după un deceniu.

Până când nu se rezolvă aceste dezbateri, ar fi mai bine ca decidenții politici să se plaseze pe un teren mai solid. Piețele imobiliare din lumea bogată îi secătuiesc de bani și de oportunități pe tinerii muncitori; este nevoie de mai multe construcții în locurile care oferă slujbe atractive.  Economia Americii are nevoie de o revoluție a aplicării legilor antitrust, pentru a revigora concurența. Și, indiferent de tendințele inegalității, prea mulți lucrători cu venituri mari, inclusiv doctorii, avocații și bancherii, sunt protejați de concurență prin reglementări și restricții absurde împotriva imigrației de mână de lucru înalt calificată, ambele care ar trebui relaxate.

O astfel de agendă ar necesita ca guvernele să atace problema NIMBYS (acronim pentru „not in my back yard” – nu lângă casa mea – care se referă la opoziția unor comunități la o anumită politică sau un proiect) și a lobby-urilor corporatiste. Dar asta ar reduce inegalitatea și a accelera creșterea. Iar beneficiile nu depind de un set de credințe despre venituri și avere, care s-ar putea totuși dovedi false. ■

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Iluzii de inegalitate”