Întâlnirea la vârf Trump-Putin de la Helsinki

Un nou punct minim în politizarea politicii externe.

45
8 minute de lectură

Ediția tipărită| Statele Unite

5 iulie 2018

WASHINGTONUL este scandalizat de știrea că președintele Donald Trump a insistat să se vadă față în față cu omologul său rus, Vladimir Putin, în absența vreunui martor, pe parcursul întâlnirii lor la vârf de la Helsinki, de pe 16 iulie. Totuși, pare mai surprinzător că a putut să considere că o astfel de precauție este necesară. Pentru a modifica una dintre cele mai bizare fanfaronade ale sale, Trump ar putea foarte bine să se plimbe pe Fifth Avenue și să îi mulțumească public lui Putin pentru ajutor că i-a fost predată Casa Albă, și asta poate că nu l-ar costa niciun vot. Din toate felurile în care Trump a schimbat partidul lui Ronald Reagan, niciunul nu este mai remarcabil decât noua sa complezență în privința lui Putin și a efortului său de a submina democrația americană.

Înainte ca Trump să intre în politică, în 2015, republicanii aveau o părere mai sumbră despre Rusia decât democrații. Și totuși, pe parcursul unei candidaturi prezidențiale în care Trump a exprimat o admirație bizară, adulatoare față de omul puternic de la Moscova, opinia republicană a basculat. Proporția republicanilor care exprimă aprobarea față de Putin s-a dublat, la circa 25%. Și în ciuda revelațiilor ulterioare că spionii ruși inundau în toată această vreme rețelele sociale cu propagandă pro-Trump și că manipulau în diverse alte moduri alegerile în favoarea sa – în mod decisiv, din punctul de vedere al lui James Clapper, un fost director al serviciilor naționale de spionaj –, alegătorii republicani par să fie mult mai relaxați acum în privința amenințării rusești. Sfidând propriile servicii de spionaj, Trump susține acum că nu a existat niciun amestec rusesc. Majoritatea republicanilor spun că sunt de acord cu el – în ciuda dovezilor care sugerează că membri importanți ai echipei de campanie a lui Trump știau despre și au acceptat de bunăvoie ajutorul rus. Azi, aproape jumătate spun că ei consideră că Rusia este prietenoasă.

HAMBURG, GERMANY – JULY 07: In this photo provided by the German Government Press Office (BPA), Donald Trump, President of the USA (C) meets Vladimir Putin, President of Russia during the G20 Summit on July 7, 2017 in Hamburg, Germany. (Photo by BPA via Getty Images/Guliver)

Nu este de mirare că figurile politice de la Washington sunt alarmate de planurile privind întâlnirea la vârf. Dorința președintelui de a se purta cu mânuși cu omologul său rus (în timp ce susține că este atât de dur), precum și pornirea suporterilor săi de a accepta orice compromis i-ar putea trece prin minte – în privința Siriei, Crimeii sau cine mai știe ce – sunt de netăgăduit. Precursorul întâlnirii de la Helsinki care lansează cel mai mare semnal de avertizare, un raport publicat săptămâna aceasta de Comitetul pentru Intelligence din Senat, dominat de republicani, care confirmă opiniile agențiilor de spionaj privind interferența Rusiei în alegeri, a fost ridiculizat sau ignorat de mediile conservatoare. Acesta este un teren nou pentru America. Asta înseamnă că orice resetare ar putea avea în minte Trump pentru Rusia va fi mult mai puțin credibilă, mult mai dezbinătoare și afectată de partizanat decât eforturile respective ale celor doi predecesori imediați ai săi la Casa Albă.

Această disfuncție partizană este cea care a făcut ca întreaga campanie rusească de dezinformare să fie atât de puternică, chiar dacă a fost o campanie la noroc și cu buget mic. (Se pare că a costat mai puțin decât va costa deplasarea lui Trump la Helsinki). Și tot din acest motiv, regia de război rece a întâlnirii la vârf, care ține de alegerea locului pentru întâlnire și de declarațiile sumbre ale ambelor administrații referitoare la un nou punct minim al relațiilor lor, este înșelătoare. Întâlnirile la vârf pe care Reagan și Mihail Gorbaciov le-au avut în anii ’80 arată, în retrospectivă, ca niște negocieri de capitulare între o Americă cu ascendent și un rival înfrânt. Spre deosebire de acestea, în termenii marilor puteri, întâlnirea de la vârf de la Helsinki aproape că nu este despre Rusia. Este mai mult un test al capacității politicii externe americane în sensul de a vedea dacă poate naviga printre fisurile democrației americane, pe care participanții la întâlnirea la vârf le-au amplificat separat, dacă nu în tandem.

Forțele structurale din spatele amăgirii republicanilor în privința Rusiei fac ca analiza aceasta să fie extrem de dificilă. Asemenea majorității problemelor politice ale SUA, ele decurg mai ales din nivelele ridicate de partizanat. În ciuda unor dispute acerbe, politica externă a fost, până nu demult, destul de bipartizană. Acest consens se erodase însă în ambele tabere. Trump i-a șters orice urmă. El și-a exprimat disprețul față de establishmentul bipartizan în politica externă și a folosit politica externă ca mijloc pentru a marca puncte partizane, inclusiv prin distrugerea a orice construise Barack Obama. De asemenea, el tratează politica externă ca pe un instrument al capriciilor și intereselor sale personale. La asta se rezumă nota tranzacțională pe care a introdus-o în diplomația americană. Este ușor de imaginat un președinte Trump care se concentrează exclusiv pe orice politică care îi promite lui un câștig personal, și deloc pe construirea de alianțe pe termen lung precum cea la care se angajaseră predecesorii săi. Asta a dus la o politizare fără precedent a politicii externe: modul în care americanii se raportează la politica externă este determinat aproape în întregime de modul în care se raportează la președintele lor. Modul în care ei se raportează la Rusia ilustrează acest lucru extrem de pregnant – întrucât implicația faptului de a crede că Trump greșește, iar Clapper are dreptate, așa cum cred mulți democrați, este că președintele ar putea fi ilegitim.

Alte motive care i-au determinat pe suporterii lui Trump să își suspende neîncrederea în intențiile maligne ale Rusiei sunt unice pentru republicani. Cel mai important este fervoarea sprijinului lor pentru politicile nativiste, de „sânge și glie” (blood and soil[1]), ale lui Trump. Aceasta este principala explicație pentru influența de care se bucură el asupra dreptei și motivul pentru care el poate să modifice atât de ușor opinia publică în privința unor politici externe și economice absconse. Sistemul politic american va rămâne extrem de antagonic, polarizând țara în domeniul politicii externe și interne, atât timp cât va fi definit în termeni atât de viscerali.

De la Washington, cu dragoste

Campania rusă s-a bazat pe o simplă apreciere a acestui fapt. Multe dintre instrumentele sale de propagandă nu au făcut altceva decât să se facă ecoul sentimentelor șovine și etno-naționaliste pe care Trump și alți politicieni de dreapta le-au folosit de multă vreme pentru a-și electriza baza de suporteri. Hashtagul #Hillary4prison a fost un favorit al rușilor. Un cont rusesc de Twitter a publicat o ilustrație cu Isus care se lupta corp la corp cu Satana, cu titlul: „Satana: Dacă eu câștig, câștigă Clinton!” Un alt motiv pentru care republicanii ar putea să vrea să ignore existența acestui tip de propagandă este că a face altminteri ar însemna să recunoască faptul că au fost înșelați, și nu doar de Moscova.

Ceea ce a fost odinioară o expresie a forței, relațiile cu Rusia au devenit acum oglinda marii slăbiciuni a Americii, amenințarea politică din interior. De asta a putut Putin să provoace atât de mult haos, cu bani atât de puțini; de asta poate să scape el atât de ieftin; și de asta amestecul său va continua cu siguranță. Nu este clar ce va putea sparge acest ciclu. Dar puteți paria că nu se va întâmpla la Helsinki.

Acest articol a apărut în secțiunea Statele Unite a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Amenințarea din interior”. 

Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com

[1] Blood an soil = (Din germană: Blut und Boden) este un slogan care exprimă idealizarea germană din secolul XIX a unui corp național definit rasial („sânge”), unit cu un teritoriu de așezare („glie”). Conceptul german contemporan de Lebensraum, credința că poporul german trebuie să recucerească zonele istoric germane din Europa de Est, unde să se poată extinde, este legat de el. A fost un slogan cheie al ideologiei naziste.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele