Când politica internă devine o vulnerabilitate a României

Dintr-un factor de stabilitate regională, dintr-un producător de securitate, România riscă să se transforme într-un generator de incertitudini.

376
16 minute de lectură

România pare tot mai neputincioasă, mai disfuncțională, mai confuză ideologic și mai dezordonată politic. Dintr-un factor de stabilitate regională, dintr-un producător de securitate, țara noastră riscă să se transforme într-un generator de incertitudini sau, chiar mai grav, într-o vulnerabilitate a celor două organizații principale din care facem parte, NATO și Uniunea Europeană. Și asta pentru că, din mediocritate și incultură politică, suntem din ce în ce mai puțin interoperabili intelectual și politic cu Vestul și instituțiile sale.

Începând din 2012, din cauza erorilor strategice comise de USL, a devenit extrem de dificil să-i așezi pe aceleași coordonate de interes pe președintele României și coaliția de guvernare, disputele politice interne fiind împinse peste linia de credibilitate externă. Politica externă și cea de securitate națională au devenit subiect de mărunte jocuri politicianiste, generate de interese individuale, duse nu de puține ori în afara cadrului constituțional și chiar a bunului simț politic. Influențând negativ politica externă și de securitate națională, politica internă a devenit cea mai gravă vulnerabilitate a României. În plus, pe termen mediu, o politică internă iresponsabilă ne poate decupla de Occident.

Această stare de fapt, la care contribuie cu aplomb și alți actori interni, precum mass-media sau anumite personalități publice, prin efectele ei negative, distrugătoare, s-a transformat într-o adevărată problemă națională. Politica internă, procesul ca atare, este o vulnerabilitate cu efecte distrugătoare, eclipsând de multe ori amenințările externe. Parafrazându-l pe Nicolae Titulescu, nu mai putem avea o politică externă bună pentru că nu mai avem o politică internă responsabilă.

Este foarte dificil să-ți păstrezi imaginea de familie onorabilă când cei doi soți, pe fondul unei crize conjugale, ies în stradă, ea în capot și el în pijama, pentru a-și tranșa disputa. Și, din păcate, din ce în ce mai des, marea familie România își pierde onorabilitatea internațională pentru că în familie, președintele și partidul sau coaliția de guvernământ au tot mai multe dispute publice pe cele două domenii politice extrem de importante, politica de securitate națională și politica externă.

Țările serioase, influente nu-și distrug politica externă sau pe cea de securitate națională prin polarizare internă, mai ales când miza este doar una de partid sau chiar individuală. Prin însuși cuvântul „național”, ambele politici au ca scop suprem binele României și al tuturor cetățenilor ei. Interesele României, interesele naționale se ridică deasupra oricărui interes de partid sau individual. În ultimă instanță, de succesul ambelor politici depinde însăși supraviețuirea noastră ca țară și ca popor. Nu există formă de iresponsabilitate politică mai mare decât cea a surpării din interior a fundamentelor celor două politici.

În plus, într-o țară democratică, partidul de guvernământ nu confiscă și nu se suprapune peste stat. Doar în țările conduse autoritar partidul de la guvernare „încalecă” statul, anulându-i complet rolul tehnocratic. Doar în autocrații considerentele politice, de fiecare dată, trec înaintea celor naționale, ignorând mai tot timpul criteriile tehnice de analiză a unei spețe. În felul ăsta, ideea de securitate națională ajunge, ușor, ușor, să fie denaturată, transformându-se în securitatea regimului sau chiar a unei persoane. Cei de vârsta mea, care au trăit și în comunism, înțeleg mai bine această posibilitate.

Rostul (uitat al) politicii

Într-o societate democratică, este firesc ca atât politicienii, cât și experții să aibă viziuni diferite asupra acestor două politici. Experții sunt chiar chemați să dezbată public lucrurile, să polemizeze, să se contrazică pentru a se vedea mai bine cine are dreptate, pentru a identifica punctele slabe și pe cele tari ale fiecărei soluții, ale fiecărei politici. Dar când vine vorba de politicieni, responsabilitatea politică le restrânge spațiul de exprimare publică. Evident că la nivelul politicii de partid fiecare formațiune politică își afirmă liberă obiectivele de politică externă și de securitate. Dar din momentul în care un partid politic sau o coaliție intră la guvernare, planul determinant al acțiunilor ei este cel național, cel al intereselor de bază ale țării. Să nu uităm că noțiunea de politică vine din limba greacă, în care „polis” înseamnă cetate. Rostul politicii este să asigure binele cetății.

Iar atunci când acțiunea politică internă se desfășoară într-un cadru constituțional mai complicat, precum cel semiprezidențial de la noi, responsabilitatea te obligă la reținere publică și la cooperare onestă. Politicienii partidului de guvernământ, în baza analizelor tehnice venite de la ministerele și agențiile de specialitate, trebuie să-și armonizeze toate aceste diferențe în spatele ușilor închise, trebuie să folosească mecanismele instituționale ale statului pentru a negocia cel mai bun compromis politic posibil pentru România. Ulterior acestui moment, prin vocile autorizate ale statului român, este anunțată întregii lumi poziția clară, tranșantă, neechivocă pe care Bucureștiul o adoptă într-o anumită chestiune.

România este obligată la o politică internă responsabilă nu numai prin prisma intereselor noastre naționale, dar și prin prisma obligațiilor internaționale ce ni le-am asumat, în special prin aderarea la NATO și UE. Semnând cele două tratate, ne-am asumat obligația sincronizării cu Occidentul. Dincolo de răspunderea noastră pentru buna funcționare a țării, cred că este important să aducem aminte cititorului român câteva dintre obligațiile pe care România și le-a asumat prin semnarea tratatelor NATO și UE.

Moralul unei națiuni îi sporește capacitatea de apărare

Deci la ce ne-am angajat? Printre altele, și la salvgardarea moștenirii comune, la consolidarea instituțiilor libere, prin buna înțelegere a principiilor de bază, asigurând astfel stabilitatea și bunăstarea. Și ca să ne fie și mai clar, nouă, celor ce beneficiem de garanțiile de securitate ale NATO, efortul colectiv de apărare începe de acasă, prin dezvoltarea unor capacități naționale de rezistență în fața unui atac armat, așa după cum foarte clar afirmă articolul 3. Întâmplător, tratatul nu precizează natura acestor capacități, sub această căciula intrând nu numai aspectele de ordin militar, ci și cele de ordin politic sau social. Buna guvernare, ca și coeziunea socială sau moralul unei nații, sunt în egală măsură capacități necesare pentru a avea un răspuns adecvat la o eventuală agresiune militară.

Același tip de gândire occidentală găsim și în tratatele UE. În preambulul Tratatului de la Lisabona se vorbește despre dorința de instituții eficiente și democratice obligatorii pentru aplicarea politicii comune externe și de securitate. Semnând și acest tratat, România s-a angajat să preia și întreaga filozofie de guvernare ce a generat textul documentului.

Pe contrasens cu Occidentul

La acest punct nu mă pot abține să nu mă întreb cum vom reuși noi, ca țară, să contribuim la o astfel de politică europeană COMUNĂ, când noi nu mai suntem în stare în propria noastră politică externă sau de securitate să avem o politică românească COMUNĂ. Cum vom reuși noi în NATO să ne asumăm obligațiile de apărare colectivă când, în planul politicii interne, nu mai respectăm „moștenirea comună” și „principiile de bază”? Evident că toate aceste întrebări le pun ca urmare a recentelor tensiuni și neînțelegeri din politica internă românească, care încet, dar sigur ne duc la decuplarea noastră de Occident. O parte prea mare din clasa politică din România, din mediocritate și incultură politică, nu cunoaște nici principiile de bază ale bunei guvernări, nici fundamentele politicii externe sau de securitate de tip occidental.

Sistemul de securitate națională nu trebuie implicat în politică

Această incapacitate gravă de a face diferența între interesul personal sau de grup și cel național se vede cel mai bine în modul în care sistemul de securitate națională este luat prizonier, este implicat într-o luptă care nu este a lui, chiar mai rău, este afectat grav în funcționarea lui. Un lucru complet lipsit de sens, pentru că indiferent cine conduce România, țara trebuie apărată și de spioni, și de teroriști, și de atacuri cibernetice sau informaționale. Politicienii sunt mai mulți și este foarte bine că ei se rotesc la conducerea țării, dar sistemul de securitate națională este unul singur și nu trebuie implicat în lupta dintre eventualele găști din politică sau în plata diferitelor polițe. Din păcate, azi suntem departe de acest ideal. În realitate, vedem cum, conștient sau nu, se lucrează metodic, pe mai multe căi, la distrugerea sistemului de securitate națională.

Pașii distructivi

În primul rând prin politizare. În zona guvernamentală, numirile șefilor nu se mai fac pe criterii profesionale, cum ar fi normal, ci pe baza unor criterii subiective, de prietenie și de clan. Mediocritatea nu deranjează, pentru că vine la pachet cu maleabilitatea. Un adevărat profesionist, un om care se respectă nu intră în jocuri împotriva propriei lui instituții sau, chiar mai rău, împotriva propriei lui țări. Mediocrul pus șef îl servește la rândul său pe acela fără de care nu ar fi avut șansa unei astfel de numiri, nu de puține ori folosind resursele instituției pentru scopuri personale sau de grup. Când prin politizare un mediocru este pus șef, prima lui grijă este să distrugă competența din jurul lui, pentru a nu le fi ușor celorlalți să compare performanțele. Oricât ar vrea mediocrii să se mintă, ei își știu bine limitele. Important e să nu le vadă și ceilalți. În felul ăsta, boala se răspândește și instituțiile ajung să dea faliment. Exemplul cel mai nefericit de politizare a unei instituții, până la distrugere, este Departamentul de Informații și Protecție Internă (DIPI), structura informativă a Ministerului Afacerilor Interne. Cât timp a avut o conducere stabilă, având același director pentru o perioadă de câțiva ani, DIPI a contat. Când schimbarea prea frecventă a miniștrilor de Interne s-a răsfrânt și asupra instituției, generând un rulaj mare de șefi, a fost începutul sfârșitului. Structura s-a degradat continuu, oamenii buni au plecat, au decăzut din rangul lor de serviciu de nivel național, ajungându-se, după mai multe reorganizări, la desființarea lor ca instituție. De ce toate astea? Pentru că, prin complicitatea dintre politic și unii funcționari, prerogativele instituției au fost folosite mai degrabă în interes personal sau politic decât cel profesional.

O altă modalitate de a distruge instituțiile de securitate națională este crearea situației de dublă comandă. Nu este o întâmplare că majoritatea instituțiilor din zona de securitate națională sunt militarizate. Parte din explicație constă în tradițiile statului român, ăsta fiind modelul folosit încă de pe vremea lui Cuza Vodă. Dar cealaltă importantă explicație este legată de importanța atribuțiilor pe care aceste instituții le au, militarizarea ajutând la o mai bună îndeplinire a lor. Sub influența modelului european folosit de anumite state, într-un moment de superficialitate, am decis demilitarizarea Poliției Române.

Dacă am face o evaluare a acestei decizii, am vedea că, după demilitarizare, funcționarea Poliției este mai scumpă, crescând cheltuielile, mult mai greoaie, datorită modului parazitar și concurențial în care, uneori, se poziționează sindicatele, și mai vulnerabilă la corupție, dispărând frica de Parchetul Militar. De aceea, în calitatea mea de consilier prezidențial pe securitate națională, m-am opus constant oricărei alte demilitarizări.

Importanța comenzii strategice unice

În sistemele militare, șeful trebuie să fie unul singur, iar aici Constituția României este foarte clară atunci când precizează rolul conducător al CSAT-ului, inclusiv cel de șef al CSAT pentru Președintele României. Tot prin Constituție, șeful statului este și Comandant al Armatei.

Pentru că, la limită, în scenarii grave, nu pot ieși în fața țării doi oameni, cu două soluții diferite, unul propunând o cale și altul altă cale. Asta ar însemna paralizie strategică, mai periculoasă chiar decât o agresiune. De aceea, pe chestiuni de securitate națională, premierul trebuie să aibă minima responsabilitate de a nu crea dubla comandă, de a nu risca să fie acuzat de încălcarea Constituției. La fel și Parlamentul. Exact ce se întâmplă azi cu acea comisie independentă pentru Serviciul de Protecție și Pază (SPP), declarată neconstituțională, sau, mai recent, cu comisia specială pentru legile securității naționale. De altfel, însăși ideea de comisie specială, când Parlamentul are deja comisii specializate pe apărare, ordine publică și siguranță națională, evidențiază tentativa de anexare a sistemului de securitate națională de către coaliția de guvernământ.

Constituția îi permite premierului, ca adjunct al CSAT, să propună oricând discutarea unei chestiuni legate de buna funcționare a oricărei instituții din zona de securitate națională. CSAT-ul poate fi convocat și de pe o zi pe alta, dacă problema este gravă. De ce nu a făcut-o, creând o complicată situație de securitate la nivelul Guvernului și ridicând nemeritat un semn de întrebare asupra funcționării unei importante instituții de securitate națională? Așa cum aceleași întrebări le putem pune Parlamentului, care oricum avea la dispoziție cele două comisii de apărare din Cameră și Senat pentru a discuta situația SPP. De ce era necesar acest element dublu de politizare și de creare a unei duble comenzi? Ca să înțeleagă SPP că nu CSAT-ul este organul central de comandă? Păi asta nu este împotriva Constituției?

NATO, un angajament serios

Astfel, prin semnarea Tratatului de la Washington și aderarea la NATO, România s-a angajat să fie politic și civilizațional interoperabilă cu celelalte state aliate. Citiți preambulul acestui document, precum și articolele 2 și 3 (sublinierile ne aparțin):

„TRATATUL NORD-ATLANTIC

 Washington DC, 4 aprilie 1949

Statele care sunt parte a prezentului Tratat își reafirmă credința în obiectivele și principiile Cartei Națiunilor Unite, precum și dorința lor de a conviețui în pace cu toate popoarele și guvernele. Ele sunt angajate în salvgardarea libertății, a moștenirii comune și a civilizațiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democrației, a libertății individuale și a literei legii. Ele caută să promoveze stabilitatea și bunăstarea zonei nord-atlantice. Ele sunt hotărâte să își unească eforturile în scopul apărării colective și al păstrării păcii și securității. Astfel, ele sunt de acord cu prezentul Tratat Nord-Atlantic:

ARTICOLUL 2 Părțile vor contribui la dezvoltarea continuă a relațiilor internaționale de pace și prietenie prin consolidarea instituțiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înțelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituții și prin promovarea condițiilor de asigurare a stabilității și bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaționale și vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală.

ARTICOLUL 3 Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părțile, separat sau împreună, prin intermediul autoajutorării și al sprijinului reciproc continuu, își vor menține și își vor dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat.”

Ce vrea Constituția de la Președinte

Art. 80 Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.

ART. 92 Atribuții în domeniul apărării

(1) Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.

(3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștință Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii.

(4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul își continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele