Inutila dezabuzare de la USR/PLUS

26
5 minute de lectură
Foto: Bogdan Cristel

Și, totuși, de unde această decepție colectivă în rândurile USR/PLUS? Este ea justificată? Să examinăm trei dintre afirmațiile care se fac acum despre USR/PLUS și candidatul său.

1. „USR/PLUS a pierdut 800.000 de voturi față de europarlamentare”. Doar dacă comparăm mere cu pere

Dan Barna nu a convins întregul bazin al formațiunii să-l susțină. Aceasta poate fi o problemă, dar are și explicații.

Mai întâi de toate, poate că nu toți alegătorii USR/PLUS chiar s-au gândit că alianța trebuie să aibă în acest moment un candidat propriu la alegerile prezidențiale. Sau poate nu au înțeles foarte bine rațiunea acestei mișcări.

Ideea s-a născut după succesul la europarlamentare, dar pentru o parte dintre alegători, ea nu-și avea rostul, cât timp Klaus Iohannis fusese aliat în dificilele bătălii pentru apărarea valorilor europene și statului de drept. Alegători ai USR/PLUS – și nu puțini – l-au considerat pur și simplu pe Klaus Iohannis mai bun sau cel puțin suficient de bun pentru a nu mai merita efortul să caute altceva. Cele 800.000 de voturi nu sunt neapărat pierdute. În alegerile viitoare, când miza va fi una de partid și nu una personală, iar dezbaterea va fi despre guvernare, alegătorii se pot întoarce.

2. „Dan Barna a fost un candidat slab”. Nu, doar că a fost prea devreme

O privire către istoria electorală a ultimelor două decenii ne arată că românii au trimis în finalele prezidențiale politicieni cu un puternic background politic. Poate că e o anumită dovadă de conservatorism sau poate este chiar o gândire înțeleaptă, dar electoratul vrea să fi demonstrat ceva în politică pentru a te trimite în finala prezidențială.

Ion Iliescu era Ion Iliescu. Vadim Tudor avea zece ani de politică și un profil bine conturat atunci când a ajuns în turul al doilea din 2000, ceea ce nu l-a împiedicat să piardă la scor. Traian Băsescu învinsese de două ori la București și fusese ministru, era cineva în politică atunci când a câștigat. Cât despre contracandidații săi, Adrian Năstase venea din postura de prim-ministru, după ce fusese ministru de externe. Mircea Geoană fusese ministru de externe și ambasador în SUA. Klaus Iohannis venea după mandate de primar la Sibiu, în cursul cărora schimbase fața orașului, care fusese și capitală culturală europeană. În turul al doilea l-a învins pe Victor Ponta, prim-ministru în acel moment.

Nimeni nu a venit „de nicăieri” pentru a ajunge în turul al doilea al prezidențialelor. În aceste condiții, profilarea lui Dan Barna ca „agent al schimbării” nu putea fi suficientă. Până acum un an, Barna era un necunoscut pentru cea mai mare parte a publicului.

Un profil de prezidențiabil nu se construiește peste noapte – mai ales că Dan Barna nu este genul de personalitate de care publicul se poate îndrăgosti instantaneu. Există însă și o veste bună. În 1992, Emil Constantinescu, necunoscut în politică, a venit din partea Convenției Democratice tot ca un „agent al schimbării” . A ajuns în turul al doilea, unde a pierdut clar în fața lui Ion Iliescu. În 1996, după patru ani în care s-a profilat ca un lider al opoziției, a câștigat. Și chiar în fața „marelui” Ion Iliescu. Nu știm dacă Dan Barna va fi peste patru ani pregătit să devină președinte. Dar în mod cert, în această confruntare el nu avea cum să răzbească.

3. „Alianța USR/PLUS este în criză”. Doar dacă intră singură în ea

De fapt, turul I al prezidențialelor nu a arătat schimbări majore. Candidații PNL și USR/PLUS au adunat împreună cam 50 de procente, la fel ca și partidele lor la 26 mai. Scorul Vioricăi Dăncilă a fost cel al partidului la europarlamentare. Până și performanța – notabilă – a lui Mircea Diaconu s-a suprapus, în mod curios, scorului Pro România, deși e greu de spus că alegătorii erau aceiași. În sfârșit, asemănări până la similitudine între scorul lui Toader Paleologu și cel al PMP de acum șase luni.

Singurul eveniment remarcabil în acest tur este migrarea unei părți a electoratului USR/PLUS către Klaus Iohannis, cu explicațiile de la punctul 1.

Există o anumită frustrare în rândurile alianței după ratarea accederii în turul al doilea – deși, să recunoaștem, o asemenea performanță nu fusese prevăzută în niciun sondaj de opinie. Este adevărat că frustrările pot da naștere la reproșuri și demobilizări și pot produce crize. Dar membrii alianței ar trebui să-și păstreze sângele rece.

Au fost primele alegeri prezidențiale și cu siguranță că au fost și greșeli, dar pretenția de a accede „din prima” în turul al doilea, cu un candidat care încă avea mari probleme de notorietate, a fost nerealistă.

Mai degrabă, scorul de 15% ar putea fi considerat încurajator, pentru prima încercare. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele