Ediția tipărită | Lideri
15 decembrie 2018
CÂND VĂ GÂNDIȚI la treptele superioare ale lumii managementului banilor, imaginea care vine în minte este a unor bătrâne bănci private de la Geneva sau din cartierul londonez Mayfair, cu holuri de marmură și săli de conferințe cu aspect de conace de la țară, concepute pentru a-i face pe clienții superbogați să se simtă ca acasă. Imaginea asta este însă depășită. Una mai potrivită ar include sute de birouri private, cu pereții de sticlă, în California și Singapore, care investesc în obligațiuni canadiene, proprietăți din Europa și start-up-uri chineze – și ai căror clienți privilegiați intră ca somnambulii într-o furtună politică.
Finanțele globale se transformă, pe măsură ce miliardarii se îmbogățesc și renunță la intermediari, creându-și propriile „birouri de familie”, firme personale de investiții care cutreieră piețele în căutare de oportunități. În mare parte trecute cu vederea, birourile de familie au devenit o forță în investiții, cu fonduri de până la 4 trilioane de dolari – mai mult decât fondurile speculative și echivalentul a 6% din piața bursieră a lumii. Pe măsură ce cresc și mai mult în epoca populismului, birourile de familie sunt menite să se confrunte cu întrebări inconfortabile despre cum concentrează puterea și alimentează inegalitatea.
Conceptul nu este deloc nou; John D. Rockefeller și-a creat biroul de familie în 1882. Dar numărul lor a explodat în acest secol. Între 5.000 și 10.000 au sediul în America și Europa, și în centre asiatice precum Singapore și Hong Kong. Deși principala lor sarcină este să gestioneze activele financiare, cele mai mari birouri, unele, cu sute de angajați, se ocupă cu tot felul de alte treburi, de la impozite și reprezentare juridică, la a acționa ca niște valeți de încredere, care închiriază avioane și se ocupă de patrupezi.
Costurile de a angaja asemenea expertiză înseamnă că asta se aplică în general doar celor care dețin mai mult de 100 de milioane de dolari, reprezentând vârful celor 0,001% pe plan global. Magnații asiatici cum este Jack Ma de la Alibaba și-au creat propriile fiefuri. Cele mai mari birouri de familie occidentale, cum este cel creat de investitorul și filantropul George Soros, gestionează zeci ce miliarde și sunt mult mai musculoase decât firmele de pe Wall Street, concurând cu băncile și grupurile de private equity ca să cumpere companii întregi.
Fiecare boom investițional reflectă societatea care l-a generat. Umilul fond mutual s-a maturizat în anii ’70, după două decenii de prosperitate a clasei de mijloc din America. Ascensiunea birourilor de familie reflectă creșterea inegalității. Începând cu 1980, proporția din bogăția lumii deținută de cei 0,001% din vârf a crescut de la 3% la 8%. Pe măsură ce fondatorii firmelor de familie primesc dividende sau câștigurile de la ofertele publice inițiale, ei reinvestesc de obicei banii lichizi. Dar după criza financiară, s-a pierdut încrederea în managerii financiari externi. Clienții bogați s-au uitat mai îndeaproape la comisioanele înalte ale băncilor private, și la stimulentele obscure, și s-au retranșat.
Tendințele acestea nu vor dispărea probabil, așa cum explicăm în Briefing. Numărul miliardarilor încă crește – 199 de noi nume au intrat în această categorie, anul trecut. În lumea emergentă, antreprenorii mai vechi, care au creat firme în boomul anilor ’90, se pregătesc să își scoată banii, în timp ce în America și în China, antreprenori mai tineri din domeniul high-tech ar putea să își listeze curând companiile pe bursă, eliberând un nou val de cash care să fie reinvestit. De aceea, ponderea birourilor de familie în sistemul financiar pare că va crește și mai mult, probabil. Prin aceasta, vor crește exponențial și obiecțiile la adresa lor, Cea mai evidentă dintre ele este și cea mai puțin convingătoare – că birourile de familie au creat inegalitate. Ele sunt o consecință, nu cauza acestei inegalități. Cu toate acestea, există îngrijorări – și mai ales una, de care merită să ne preocupăm.
Prima este că birourile de familie ar putea să pericliteze sistemul financiar. Combinația dintre oamenii foarte bogați, opacitate și piețe poate fi explozivă. LTCM, fondul speculativ de 1.000 de miliarde de dolari sprijinit de superbogați, s-a prăbușit în 1998, aproape ducând cu el Wall Street-ul. Zeci de bogătași au căzut pradă unei scheme de tip Ponzi condusă de Bernie Madoff, care s-a prăbușit în 2008. Totuși, așa cum arată lucrurile, birourile de familie nu par să fie următorul dezastru. Ele au un echivalent al datoriei de 17% din active, ceea ce le face printre cele mai puțin îndatorate participante pe piețele globale. La urma urmelor, ele ar putea avea chiar o influență stabilizatoare. Fondurile lor sunt desfășurate de obicei pe decenii, ceea ce le face mult mai puțin vulnerabile la panică decât băncile și multe fonduri speculative.
A doua îngrijorare este că birourile de familie ar putea să sporească puterea celor bogați asupra economiei. Asta este posibil: dacă Bill Gates ar investi exclusiv în Turcia, el ar deține 65% din piața sa bursieră. Scopul este însă de obicei să se diversifice riscul, nu să se concentreze puterea, luând capital din afacerea originară de familie și punându-l într-un portofoliu foarte diversificat. Industria birourilor de familie este mai puțin concentrată decât managementul activelor mainstream, pe care îl domină câteva firme, precum BlackRock. Comparativ cu majoritatea managerilor de fonduri, birourile de familie au obiceiuri bine-venite, inclusiv un orizont de timp mai lung și un apetit pentru start-up–uri.
Cel de-al treilea pericol este cel mai mare: acela că birourile de familie ar putea avea acces privilegiat la informații, tranzacții și programe fiscale, ceea ce le-ar permite să performeze mai bine decât investitorii de rând. Profiturile medii ale firmelor de familie au fost de 16% în 2017 și de 7% în 2016, potrivit firmei de cercetări Campden Wealth, cu puțin în urma piețelor bursiere ale lumii. Cu toate acestea, magnații sunt bine conectați. Birourile de familie devin mai complexe – o treime au cel puțin două filiale – ceea ce face mai ușoară evaziunea fiscală. Brokeri hămesiți și bănci înfometate întind covorul roșu și lansează tranzacții cu firme nelistate, care nu le sunt la îndemână investitorilor de rând. Dacă toate acestea ar duce într-adevăr la un avantaj înregimentat, injust, efectul, cumulat de-a lungul deceniilor, ar face inegalitatea averilor să fie dezastruos mai mare.
Cei bogați descoperă do-it-yourself
Răspunsul? Vigilența și trasparența. Majoritatea celor care reglementează, trezoreriile și autoritățile fiscale sunt începători când este vorba de a avea de-a face cu birourile de familie, dar ele trebuie să se asigure că regulile privind delictele de inițiere, deservirea egală a clienților de către dealeri și paritatea tratamentului fiscal sunt respectate. Și ele ar trebui să oblige birourile de familie cu active care depășesc, de pildă, 10 miliarde de dolari, să publice conturile care detaliază activitățile lor. Într-o lume care suspectează privilegiile, marile birouri de familie sunt interesate să dezvolte transparența. În schimb, ele ar trebui să fie libere să opereze fără impedimente. Ele ar putea chiar să le învețe ceva pe hoardele de manageri de active agitați care deservesc investitori de rând, mulți dintre ei care s-ar putea să se uite la comisioanele lor lunare și să își dorească și ei să poată renunța la intermediari.
Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Cum investesc superbogații”