Istoria Europei explică de ce nu va produce niciodată un Google

30
6 minute de lectură

Ediția tipărită | Europa

11 octombrie 2018

ÎN SERILE însorite de la Bruxelles, tinerii eurocrați se intersectează pe terasele barurilor de pe Place du Luxembourg, în fața Parlamentului European. Viitorii lideri ai continentului nu dau prea mare atenție statuii de bronz verziu a lui John Cockerill din centrul pieței. Englezul comemorat în inima UE de azi s-a mutat în Belgia din împrejurimile Manchesterului în 1802, importând cele mai noi tehnologii. El a fondat o fabrică de mașini într-un castel lângă Liège, care a devenit un imperiu industrial și a ajutat să aducă Belgia pe locul doi, după Marea Britanie, în sofisticare industrială.

Trăiește oare azi Europa la înălțimea visului lui Cockerill? Pe continent există companii de talie mondială în domenii precum biotehnologia, mașinile de lux și energia nucleară, sectoare manufacturiere care incorporează software sofisticat (un BMW din zilele noastre este la fel de mult un computer pe roți pe cât este o mașină). La Londra, un centru tehnologic global, este sediul DeepMind, o prestigioasă firmă de inteligență artificială (AI); la Stockholm își are sediul Spotify, un serviciu dominant de sharing de muzică; Arm, din Cambridge, produce procesoare pentru aproape toate telefoanele inteligente din lume.

Și totuși, în Europa lipsesc firmele mari din domenii ca social media, comerțul electronic șicloud computing, comparabile ca dimensiuni cu Google și Microsoft din America sau Alibaba și Baidu din China. Din primele 15 cele mai mari firme digitale din lume, toate sunt americane sau chinezești. Din primele 200, 8 sunt europene. Astfel de firme contează. Ele operează platforme online dominante și scriu regulile noii economii, la fel cum inovațiile lui Cockerill o făceau pe vremea aceea.

Mariya Gabriel, comisarul european pentru economia digitală, se teme că Silicon Valley și China iau acum marile decizii despre internet și că asta afectează politica internă europeană. Are dreptate. Chiar și BMW, de pildă, își face mare parte din cercetarea fundamentală în California sau la Shanghai. Oficialii de la Bruxelles vorbesc de un „moment Sputnik” – o realizare bruscă a dezavantajului lor tehnologic, similar cu cel al Americii când Uniunea Sovietică a trimis primul satelit în spațiu, în 1957. Întrebat dacă Europa va produce vreodată propriul său Google, un oficial a izbucnit în râs.

Istoria Europei explică decalajul. În secolul XVIII, lipsa sa de standardizare a făcut-o leagănul revoluției industriale. Regulile și piețele difereau. Antreprenorii care nu găseau sprijin sau noroc într-o țară, asemenea lui Cockerill, puteau găsi în alta. Toate astea au creat concurență și varietate. Azi, totuși, mozaicul Europei este un dezavantaj. Noile tehnologii au nevoie de lacuri mari de date, de forță de muncă înalt calificată și de capital. În ciuda pieței unice a UE, acestea rămân adesea în bălți naționale. Printre obstacole se numără și diferențele de limbă. Investițiile mari, speculative, pe termen lung de capital care fac posibile firme precum Uber sunt prea rar disponibile pe piețele naționale europene. Ce-i drept, există progres. Universitățile europene colaborează mai strâns, iar în 2015 UE a adoptat o nouă strategie digitală care a simplificat regulile de impozitare, a eliminat taxele de roaming și barierele la vânzările transfrontaliere de conținut online. Cu toate acestea, aproape jumătate dintre măsurile UE – precum fluxurile mai flexibile de date – rămân doar la stadiul de propuneri.

În secolul XIX, Europa a fost primul continent care s-a industrializat, iar instituțiile bazate pe acea experiență au rădăcini mai adânci acolo decât oriunde altundeva. Majoritatea țărilor europene sunt încă guvernate de creștin sau social-democrați de marmură, descinși din lupta dintre burghezie și muncitori. Disponibilitatea lor de gândire curajoasă este limitată. Investitorii europeni se așteaptă să poată să reclame active fizice pe măsura pierderilor lor, dacă o firmă dă faliment – ceea ce încurcă start-upurile de software, care tind să nu aibă așa ceva. Cercetarea este prea adesea incrementală, nu radicală. Povara industrializării timpurii ține de asemenea de o poveste geografică. Regiunile industriale tradiționale ale Europei se luptă să se adapteze la noua eră digitală, dar cele care erau odinioară la periferie – Bavaria și Șvabia din Germania și orașe ca Helsinki, Tallinn, Cambridge și Montpellier – conduc progresul, fără cătușele instituționale ale unor vechi orașe industriale precum Liège.

Secolul XX limitează și el competitivitatea tehnologică de azi a Europei. Experiența colectivă a supravegherii și dictaturilor nazistă și sovietică îi face pe mulți europeni să aibă o atitudine protectivă față de datele lor (germanii, de pildă, încă ezită să folosească plățile electronice). În plus, după 1945, Europa s-a bucurat în cea mai mare parte de pace și a fost protejată de outsideri. Așa că nu are instituții comparabile cu DARPA, instituția de cercetări militare americane, unde s-au născut tehnologii precum microcipurile, GPS-ul și internetul. Nu are nici ceva comparabil cu investițiile militare în tehnologie ale Chinei de azi.

În umbra lui Cockerill

Forțele istorice echivalente ale secolului XXI ar putea să se dovedească a fi atitudinile diferite față de imigrație. Superioritatea tehnologică a Americii este construită pe capacitatea sa de a atrage oameni talentați și avizi de succes, un motiv pentru care firmele se opun planurilor republicanilor de a limita imigrația legală. Din cele 98 de firme de high-tech din Fortune 500, 45 (inclusiv Apple și Google) au fost fondate de imigranți sau de copiii lor. China nu are imigrație, dar își trimite mulți tineri la studii în străinătate și apoi le repatriază calificările. Europa nu face nici una, nici alta și tratează imigrația ca pe o amenințare, așa cum arată dezbaterile sale despre cum ar fi mai bine să se sigileze Marea Mediterană.

Dacă ar voi, Europa s-ar putea îmbunătăți. Guvernele sale și UE ar putea crea o adevărată piață unică digitală, ar putea face mai mult ca să promoveze inovațiile antreprenoriale și instituționale și să profite la maximum de punctele sale forte precum biomedicina și transportul. O integrare mai bună a piețelor de capital ar ajuta și ea. Europa ar putea să exploateze nesiguranța crescândă privind garanțiile de securitate transatlantică ale Americii pentru a investi sume serioase în propriile sale echivalente ale DARPA. Dar toate acestea necesită poate o conștientizare mai mare a istoriei înseși, a trecuturilor tehnologice diferite și a viitorurilor posibile care domină continentul precum statuia de bronz a lui John Cockerill domină Place du Luxembourg.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Waiting for Goodot”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele