2018 a fost încă un an, al doilea, al marelui război purtat de actuala majoritate parlamentară împotriva justiţiei, a statului de drept, a democraţiei. Lăsând pentru o clipă subiectul deoparte, dar fără să-l cedăm câtuşi de puţin uitării, să lărgim cadrul şi să ne-ntrebăm în ce fel de relief mai general se integrează momentul, anul, etapa.

Mandatul actualei adunări legislative, respectiv al majorităţii care decide şi controlează guvernarea, a ajuns la jumătate. Primii doi ani s-au dovedit atipici. La fel se-anunţă şi următorii. Întregul ciclu electoral aşa va fi.

2017 şi 2018 au fost dominaţi categoric de tema justiţiei, cu toate contextele şi subtextele, ramificaţiile şi implicaţiile sale: corupţia postcomunistă şi formele ei politico-administrativ-economice actuale, integrarea euro-atlantică şi rolul justiţiei în democraţie, eforturile unor guvernanţi corupţi de a altera statul de drept astfel încât să evite instanţele şi sentinţele, contrareacţia preşedintelui republicii, a societăţii civile, a opoziţiei parlamentare, a magistraţilor, inventarea de către majoritatea parlamentară a unor duşmani interni şi externi, din categoria „statului paralel” şi a „soroşismului”, antioccidentalismul şi antieuropenismul însoţitor şi încă, şi încă. Problematică vastă, complexă, stridentă, cu momente de mari tensiuni publice (18 şi 31 ianuarie 2017, februarie-martie acelaşi an, protestele prelungite peste luni şi anotimpuri, manifestaţia diasporei de pe 10 august 2018 şi intervenţia represivă a Jandarmeriei ş.a.m.d.), drept pentru care era firesc să acapareze spaţiul public. Asaltul contra justiţiei n-a fost lipsit de surprize, de răsturnări de situaţie, de invenţii abracadabrante, de răbufniri suburbane, tema având un profil (să mi se permită un termen mai „colorat”) „zmucit”. S-au adăugat în aceşti doi ani o serie întreagă de alte subiecte de mare impact social, economic, financiar, educaţional etc., care fie au atras atenţia doar preţ de o clipă, o zi, o perioadă limitată, fie au rămas în umbra ori penumbra dezinteresului public: aşa-numita „revoluţie fiscală”, alte reglementări parlamentare, guvernamentale, ministeriale intempestive, nedumeritoare, capricioase ori ticăloase, multe dintre ele amendate rapid, chiar revocate, în zigzag-uri decizionale aiuritoare, nu o dată în urma obiecţiilor formulate de organismele de verificare legală. Ciudăţenii, stângăcii, improvizaţii, bazaconii, dar şi decizii vizibil interesate, „cu dedicaţie”, portiţe spre evaziuni şi devalizări, aranjamente revoltătoare, orori. În sinteză – o primă jumătate de mandat parlamentar şi guvernamental dominată de problematica justiţiei, dar confuză pe ansamblu, contradictorie, moralmente condamnabilă. Aş considera-o (din nou cu un termen tare, poate că – totuşi – mai exact decât altele) de-a dreptul… bezmetică!

Perspective de liniştire a spiritelor, de aşezare mai calmă, gospodărească la lucru în jumătatea a doua de mandat? Imposibil! Chiar dacă majoritatea antijustiţie s-ar înţelepţi brusc, ceea ce nu pare deloc probabil, vor urma ani electorali, ritmaţi alert. Vom avea în 2019-2020 toate tipurile de scrutinuri politice: în ordine, alegeri pentru Parlamentul European, pentru preşedinţia României, pentru funcţiile din administraţia locală, din primării şi din consiliile orăşeneşti, comunale şi judeţene, pentru – în sfârşit – Legislativul naţional. Fără să fi potrivit cineva datele, vom vota la fiecare jumătate de an: în mai 2019 pentru Strasbourg (în loc de iunie, dacă ar fi fost să cadă fix în luna a şasea!), în noiembrie-decembrie pentru Cotroceni, în iunie 2020 pentru locale şi de-acum în doi ani, tot în decembrie, pentru Parlamentul de la Bucureşti. Tensiunile de pe scena politică a perioadei vor atinge temperaturi de fierbere la fiecare final de cursă, iar intervalele dintre prezentările la urne vor fi ale precampaniilor şi ale campaniilor electorale efective, deci foarte „încărcate” şi ele. Proximul scrutin, care ar putea părea mai desprins de competiţia internă, va avea pentru prima oară o mare miză locală. La precedentele convocări pentru Strasbourg, în 2007, după admiterea României în Uniune, apoi în 2009 şi în 2014, simultan cu celelalte ţări membre, compatrioţii noştri s-au prezentat în procente mici, fără entuziasm. Temele continentale nu stârneau mare interes pe meridianul nostru, unde aderarea în sine fusese percepută drept colosal de importantă. Lucrurile s-au schimbat între timp, s-au întâmplat lucruri spectaculoase pe continent, precum criza grecească, marea migraţie dinspre Siria din vara lui 2015, relansarea naţionalismelor, referendumul pentru Brexit, apariţia „iliberalismelor” în statele foste comuniste şi victoriile de coloratură naţionalistă din Austria şi Italia. Diaspora noastră s-a tot extins şi a devenit o amplă cutie de rezonantă în ţară a problemelor europene. Pe deasupra şi înainte de orice alte motivaţii, scrutinul din mai 2019 va fi prima ocazie de a penaliza prin vot guvernarea din 2017-2018, nu doar prin proteste de stradă. Se-anunţă de pe-acum o prezentare masivă. Cursa va fi acerbă. Votul propriu-zis – fierbinte-fierbinte!

Întregul mandat va fi atipic, aşadar: bezmetic în prima jumătate (posibil şi în continuare!) şi intens-electoral într-a doua, cu voturi tot la cinci sau şase luni. La cel dintâi se prefigurează înfrângerea majorităţii actuale, pe care sondajele o arată grav erodată. Vor putea fi şi consecinţe politice imediate, nu doar la finalul ciclului electoral, căci majorităţile parlamentare se pot reorganiza şi în funcţie de asemenea conjuncturi în care se produc reorientări importante ale electoratului. La fel – după prezidenţiale sau după localele din pragul verii 2020. Când devine limpede că urmează dezastrul, încep marile „hemoragii” din partidele perdante şi totul devine posibil.

Intrăm în jumătatea multiplu-electorală a ciclului politic 2016-2020! Cu certitudine, nu ne vom plictisi…