Jurnal Cultural. De la Urmuz la Švejk: „visătorii”…

103
10 minute de lectură

Tot despre ediția 2018 a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, ale Teatrului Național „Lucian Blaga” (despre care a fost vorba și săptămâna trecută). Duminică 14 octombrie, ultima zi a festivalului. Dimineața – lansări de publicații.

Pe de-o parte – un nou număr, 1/ 2018, al revistei academice Studia UBB Dramatica, culegere de studii pe tema Istoriei și prezentului teatrului românesc, și cunoscuta carte din 1988 a americanului James Naremore despre Actoria în cinema, tradusă acum în românește (de Teodora Lascu, la Editura Tact, 2018). Ambele – legate de Facultatea de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai” (cu departamente de Teatru – și artele spectacolului – și Cinematografie și media, în română și în maghiară), unde Mihai Măniuțiu e profesor. Previzibil și necesar, cele două instituții, Naționalul și Facultatea, interferează, și alți artiști și colaboratori de diverse specialități ai trupei ținând cursuri pentru studenții care se pregătesc să li se alăture în teatru sau să decoleze spre domenii conexe precum filmul, televiziunea, presa în genere, spre alte forme de acțiune socio-culturală.

Pe de altă parte – o carte nouă a lui Măniuțiu însuși, de versuri: urmuz. 23 noiembrie 1923 (Editura Tracus Arte, 2018, cu un desen suprarealist de Jules Perahim pe copertă: Un des multiples aspects de l’écrivain Urmuz). Regizorul e și un scriitor de mare valoare, cu o cotă care nu se ridică la nivelul meritelor doar din cauza faimei omului de teatru, literatura sa trecând drept o violon d’Ingres. (Caz-pereche, literar-cinematografic: al marelui regizor de film Mircea Daneliuc, unul dintre cei mai valoroși prozatori români ai ultimelor decenii, cu o masivă operă scriitoricească.) Măniuțiu publică de la începutul anilor ’80 proză, scurtă mai întâi, ulterior și romane „modulare”, șapte volume adunate între timp, a scris și câteva cărți de eseistică pe teme teatrale, una de aforisme și e acum la a șasea culegere de poezie. Fie și doar numărătoarea steagurilor ar arăta că nu-i de glumă! În omologie cu imaginarul său scenic, încărcat – pe de-o parte – semantic, barochizant, dar și misterios, atent construit – pe de alta – de un regizor cu înclinații caligrafice, literatura lui Măniuțiu e dominată de simbolisme stranii, indescifrabile până la capăt, de viziuni aburos-parabolice, în atmosferă tensionată, atinsă și de note absurde, în scriituri calofile. Versurile mai noi și-au limpezit formula, avansând către o narativitate poematică mai directă în enunțuri, mai senină, cu o dimensiune aparent-veselă, burlescă, însă menținându-și subiacent dramatismul, într-un contrast impresionant. Așa a fost Avionul fantomă (2017), carte de vârf în fluxul aparițiilor de gen din ultimii ani de la noi (firește, aproape ignorată de lumea literară…): reconstituiri biografice în ample poeme secvențiale, realiste la start, cu un aer de mărturisire ingenuă, deviate pe parcurs spre semnificații simbolice, colorate amar-ironic, dar și fantezist (textul titular, de evocare a părintelui pierdut – de o mare forță emoțională). Formulă reluată în urmuz…, unde data din titlu, 23 noiembrie 1923, e cea a sinuciderii bizarului autor al Paginilor bizare (titlul sub care i-au fost reunite cele câteva zeci de pagini scrise, suficiente pentru a-i asigura un loc important în istoria noastră literară): poem unitar, pornit de la evenimentul real, de la procesul-verbal întocmit, parcă sub baghetă caragialiană, de către comisarul de poliție N. Dezideratu, care „se transportă” la fața locului, „pe șoseaua Kiseleff, în dosul Bufetului” și „în dosul bosketului”, spre a constata poziția cadavrului, revolverul din mâna dreaptă, îmbrăcămintea, cu pălărie, și încălțămintea, ocupația de grefier, înscrisă în „cartea de membru nr. 10436 a soc. funcționarilor publici”, numele, fără să fi avut de unde să știe că „individul”, „mort împușcat”, a scris literatură (deși, pe lângă legitimație, „s-a găsit asupra lui mai multe notițe, scrisori și…”; textul procesului-verbal e reprodus integral în deschidere). Titlurile și textele celor șaizeci și cinci de secvențe poematice, cu trei epiloguri, tot permută pseudonimul înaintașului, data sinuciderii, elementele de decor ale fatidicei zile și mai ales trăsăturile identității și dilemele existențiale fundamentale ale aceluia și ale tuturor, în notații în aparență simple, descriptive și narative, în consemnări când sobre, când jucăușe, în dialoguri fictive între – de pildă – ipostazele dedublate ale grefierului-scriitor sau cu alte personaje. Cu aerul său lejer-ludic, cartea se dezvăluie pe parcurs drept o reflecție profundă asupra destinului unui scriitor excentric și – desigur – al artistului în genere. Și poate că, psihanalizând puțintel, nu e exagerat să vedem aici, în prelungirea recviemului pentru tatăl dispărut, și reluarea unui arhetip patern, obsedant…

Švejk cântat

Peripețiile bravului soldat Švejk, fantezia „eroi-comică” a lui Jaroslav Hašek (rămânând în terminologia lui Budai-Deleanu), au amuzat deja câteva generații și nu par să se fi fanat deloc, deci promit și de-aici înainte. Prin umor, prin caricatură, prin developarea în soluție de haz nebun, războiului îi este dezvăluită mecanica absurdă. Ignorate, tragismul, suferința, moartea veghează din subtext și, când ți le-amintești, te-nfioară, veselia de la suprafață continuând să te-atragă, să te cucerească, să te-ncânte. Se poate și cânta efectiv, în tradiția vodevilului! Dramatizările romanului recurg frecvent la muzică. Nu mai departe decât cea a lui Alexandru Dabija de la Odeonul bucureștean, în repertoriu de câțiva ani, e presărată cu cântece compuse de Ada Milea. Care, înamorată și ea de text, l-a pus singură în scenă la Cluj, pe muzică aproape non-stop, sub un titlu grăitor: Švejk în concert, prezentat în caietele-program ca „spectacol concert”. Decupajul narativ servește scopul, iar versurile cântecelor, inspirate de episoade romanești alese, divaghează liber, versificând între tematica istorică și realitățile contemporane, cu o mulțime de poante, jocuri de cuvinte, aluzii, rupturi de sens producătoare de ilaritate, năstrușnicii satirice, în stilul patentat de Ada Milea și poematic, și muzical. Montarea se adaugă altora prin care actrița-cântăreață-regizoare a trecut în ultima vreme de la precedentele sale ipostaze creatoare, cele de actriță, compozitoare pentru teatru, în serviciul regizorilor care au tot solicitat-o, și cântăreață de concerte teatral-bufe, împreună cu mici grupuri de colegi, la nivelul următor, al unei specii proprii de musical, de „spectacole-concerte” puse propriu-zis în scenă, cu actori dirijați și la figurat, ca joc, și la propriu, căci… cântă tot timpul.

Švejk în concert (premiera: în decembrie 2017, deci după ediția precedentă a Întâlnirilor…, încât a rămas și în octombrie 2018 o noutate prezentabilă la deschiderea stagiunii) e o încântare. Din talentata echipă a Naționalului clujean Ada Milea i-a ales pe Adrian Cucu pentru rolul titular, pe Anca Hanu și pe Sânziana Tarța ca naratoare și însoțitoare ale „peripețiilor”, pe Cătălin Herlo, Radu Dogaru, Cristian Rigman, Miron Maxim, Matei Rotaru și Giovanni Mateescu în restul personajelor, alături de muzicienii Nucu Pandrea, cântăreț din frunză, și Mihnea Blidariu, rocker care a mai colaborat cu teatrul și cu compozitoarea, de pildă la Sânziana și Pepelea, montarea de acum câțiva ani a lui Dabija. Actrițele și actorii cântă cu poftă, cei care știu să mânuiască un instrument o fac, alături de cei doi profesioniști, ceilalți bat în tobe și tobițe, cu toții suflă în fluiere și în alte muzicuțe, agită unelte producătoare de sunete sau ciocăne ritmic în piesele de decor imaginate de Cristian Rusu, amuzându-se și ei în timp ce delectează publicul care nu se-oprește din zâmbet și din râs.

Originală artistă Ada Milea, care a părut că-și lasă în urmă cariera de actriță pentru cântecéle ușurele, „folkiste”, evoluând – de fapt – către modalități de expresie din ce în ce mai complexe, sincretice, în care nimic nu e abandonat, ci integrat într-o formulă foarte personală, de o spectaculoasă inventivitate ludică, teatralo-poematico-muzicală…

…în care e loc și pentru un Visător, desigur!

Aterizat a doua zi după-masă în București, luni 15 octombrie, în plină desfășurare a Fest(IN)-ului pe Bulevard, festivalul Teatrului „Nottara”, reușesc să ajung la timp la reprezentația Teatrului Tineretului din Piatra Neamț cu Visătorul (premiera: octombrie 2017), după Ian McEwan: încă un musical marca Ada Milea!

Alegere semnificativă, prin care actrița-compozitoare își asumă înclinația către reverie, prețioasă: nu e o parodistă cu orice preț, nu face satiră cinică, nu caută comicul în sine, prin orice mijloace; nu și-a ascuns niciodată ingenuitatea, și-a apărat dreptul de a fi „copilăroasă”, de a refuza „să crească mare”, uzând – evident – de tot arsenalul de cunoștințe și de mijloace ale artistei adulte. Cam în același fel se dezvăluie și cunoscutul prozator britanic când scrie pentru copii, cum au făcut-o și o fac și alți autori care nu se adresează de obicei vârstelor fragede. Dramatizat de Antoaneta Zaharia, și ea actriță, protagonista montării din 2003 a lui Radu Afrim după De ce fierbe copilul în mămăligă, romanul Aglajei Veteranyi, cu cântece de… Ada Milea, care și juca în spectacol, Visătorul lui McEwan e pus în scenă de aceeași „visătoare” la Apolodorul lui Gellu Naum, la Švejk și la toți „naivii” faimoși, care se-ncăpățânează să creadă că lumea alternativă a imaginației e reală: „visători”, nu-i așa?! În scenografia mai complexă a Alinei Herescu, supraetajată și distribuită în module pe toată lățimea scenei, cu utile proiecții glumețe ori fantastice în fundal, realizate de Paul Mureșan, punerea în scenă e la fel de vesel-muzicală, dar mai bogat-teatrală și cu momente de mare emoție. Se prind în joc, din nou cu poftă, cum știe Ada Milea să le insufle celor care-o urmează, actrițele și actorii Emanuel Becheru, Corina Grigoraș, Nora Covali, Rareș Pârlog, Gina Gulai, Maria Hibovski, Cătălina Ieșanu și copiii Cătălina Bălălău, Andrei Merchea Zapotoțki, Dragoș Ionescu, Valentin Florea, nu toți transportați la București, la festival, probabil convocați prin rotație la sediul din Piatra.

Încă o încântare în-cântătoare a împricinatei, cuceritoare!

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele