Relația Vest-Est sau Occident-Orient reprezintă principala ecuație istorică a poporului român. În funcție de această ecuație și de opțiunile noastre ne-am calibrat interesele și apartenența. După cum ne-am poziționat, după cum am optat, am învins și am reușit marile noastre realizări naționale, multe dintre ele absolut remarcabile, sau am pierdut, inclusiv teritorii naționale, cu tot cu românii locuind acolo. Este cea mai veche și mai importantă provocare istorică a noastră. 

Confruntarea populației romanizate din Dacia cu popoarele migratoare, pentru a ne garanta supraviețuirea și permanența, a reprezentat o ecuație Vest-Est. Prin latinitatea lor, urmași ai Romei, daco-romanii noștri erau amenințați de hoardele migratoare ale Estului, care râvneau la un teritoriu avantajos geografic și bine dotat la capitolul resurse. Plusul de civilizație și de coeziune administrativă ne-a ajutat sa rezistăm, să supraviețuim unei epoci care a distrus multe alte popoare.

Ofensiva otomanilor împotriva Bizanțului și lumii de care aparțineam și noi a fost tot o confruntare Vest-Est. După căderea Romei, Constantinopolul preluase rolul de metropolă occidentală, de „noua Roma”, chiar dacă geografic el era amplasat într-o zona care astăzi ține mai degrabă de Orient. Civilizațional, Bizanțul era Occident, cel mai avansat și, pentru o mie de ani, cel mai modern avanpost al Vestului către Orient. Iar noi, prin „Bizanțul după Bizanț”, ne prezervam occidentalitatea orientală, inclusiv prin forța armelor.

În fine, pentru a ne apropia de epoca modernă, formarea statului român modern a depins de soluționarea acestei atât de importante ecuații. Pentru a se putea dezvolta ca popor, pentru a-și obține statul pe care îl meritau, inclusiv prin unirea tuturor românilor, pentru a se putea moderniza și apăra, românii trebuiau să evadeze din Orient, acolo unde condițiile istorice ale secolelor XV-XIX ne ținuseră prizonieri. Dependența de Imperiul Otoman ne orientalizase, astfel încât la început de secol XIX, după cum sarcastic remarca Alecu Russo, „șalvarii, slobozenia mișcării, calpacile și sislicele îngreuiau capul, de aceea rămăsesem în urma civilizației”. Evident, remarca ilustrului cărturar se referea doar la Valahia și Moldova, dependente de Imperiul Otoman. Chiar dacă românii de acolo nu aveau drepturi politice egale, cel puțin din punct de vedere civilizațional, Transilvania era deja europeană, civilizată, datorită stăpânirii habsburgice, actor de vârf al Occidentului. Iar românii transilvăneni deja încă din secolul XVIII începuseră reconectarea la marile idei politice ale Occidentului și la instituțiile sale. La 1698, prin Sinodul de la Alba Iulia, majoritatea românilor ortodocși din Transilvania acceptă unirea cu Biserica Catolică, la vremea aceea cea mai occidentală instituție a Vestului. Această decizie a ușurat accesul tinerilor români la celebre școli ale Apusului, învățând astfel că „ex Occidente lux”. Așa după cum petiția adresată împăratului Leopold al II-lea la 1791, vestitul Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae, ne arată că la acea vreme românii înțeleseseră corect mesajul nobil al Revoluției Franceze de la 1789. Măcar la nivel de elite intelectuale și politice, românii transilvăneni erau interoperabili cu omologii lor din Franța și conectați la marile dezbateri europene. În felul ăsta, salvarea noastră ca popor a venit de la o mână de tineri intelectuali români, care spre norocul nostru al tuturor fuseseră educați în Occident. Mai întâi cărturarii moldoveni, educați în școlile catolice ale Poloniei, cei care afirmaseră primii ca suntem urmașii Romei și „de la Ram ne tragem”. Apoi iluștrii reprezentanți ai Școlii Ardelene, care, greco-catolici fiind, au avut acces în școlile Romei, și nu în ultimul rând tinerii noștri pașoptiști, ce studiau la Paris. Munca românilor timp de peste o sută de ani, pentru a-și cristaliza naționalitatea, a afirma drepturile și a edifica statul-națiune, a fost încontinuu depusă pe coordonate occidentale, folosind școala ca principal vector al afirmării naționale. Și tocmai pentru a demonstra corectitudinea proiectului lor au realizat în 1918 Unirea cea Mare, confirmarea istorică a înțeleptei decizii de a angaja națiunea română pe „calea europeană”. 

Andrei Mureșanu putea fi mulțumit, românii se deșteptaseră. Pe fiecare epocă istorică importantă, începând cu 1698, românii au trebuit să decidă ce este mai bine pentru ei, iar parte din acest proces a fost și continua reconfirmare a opțiunii noastre pentru Vest. România ca parte a Vestului s-a dezvoltat. Când Orientul a venit cu brutalitate peste noi, sau când noi am ales prost, românii au sărăcit, căzând pradă subdezvoltării și izolării internaționale. Avem suficientă cazuistică istorică, suficiente date statistice pentru a face comparațiile și a susține afirmațiile de mai sus. Inclusiv lideri comuniști precum Dej sau Maurer, comunismul fiind tot o formă de Orient, au realizat pericolul ruperii totale a României de Occident și, începând cu 1961, au gândit și pus în practică o sofisticată și, mai ales, secretă strategie de reconectare a țării la Vest. Să nu uităm că România a fost prima țară comunistă care la începutul anilor ’70 a aderat la FMI și BIRD. Și chiar dacă fereastra asta deschisă spre Occident a fost abrupt închisă de Nicolae Ceaușescu, odată cu declanșarea revoluției culturale din 1971, consecințele favorabile pentru România ale acelei perioade de deschidere se văd până în ziua de azi.