Dintre expoziţiile verii şi ale începutului de toamnă, prea numeroase pentru puterile limitate ale unui singur cronicar, însă atât de atrăgătoare, multe dintre ele, încât nu poţi fi împăcat la gândul că le ignori cu totul, recuperez măcar o parte, azi şi în continuare. Acum – artişti de altă-dată.

Desenele şi scrisorile unui mare desenator aproape necunoscut

La Muzeul Naţional al Literaturii Române, în prima dintre sălile-galerii ale sediului din Calea Griviţei 64-66, a fost deschisă în iulie (vernisaj: pe 11 ale lunii; deschisă până pe 26) o mică expoziţie Eugen Drăguţescu, sub titlul Forme de existenţă: desenul şi scrisoarea.
Despre „cazul” foarte special al acestui grafician emigrat timpuriu, în anii celui de-al doilea război mondial, în Italia şi rămas consecvent desenului, gen care nu-ţi oferă, cel puţin la noi, şansa de a urca atât de sus la bursa aprecierilor şi a notorietăţii precum pictura sau sculptura, dar artist mare, de excepţională prolificitate, cu carieră internaţională impunătoare, am mai încercat să atrag atenţia în revista Manuscriptum, editată de MNLR (nr. 1/ 2017). Cu cea mai mare parte a operei în Peninsulă, cu lucrări mai ales de juneţe rămase acasă, altele risipindu-le în Olanda, unde a locuit câţiva ani şi a lucrat (acolo şi-a cunoscut viitoarea soţie), ori pe alte meridiane, pe unde a mai călătorit, Drăguţescu rămâne încă de recuperat pentru istoria plasticii româneşti, alături de numele grele ale finalului modernităţii autohtone, cu prelungiri până în postbelicul târziu (s-a stins din viaţă în 1993; se născuse în 1914).

Oarecari premize încurajatoare ar fi. Expoziţia din iulie a venit în continuarea eforturilor unui nepot, Dimitrie Ţopa, fratele prozatorului Tudor Ţopa, care a preluat moştenirea surorii lui Drăguţescu, păstrătoare a unor mape cu desene şi a unui bogat set de scrisori, restituite parţial în Manuscriptum şi acum, în complement faţă de desenele de la MNLR, în volumul Eugen Drăguţescu. Omul şi artistul, în scrisori semnat de Victor Iosif (Editura Muzeul Literaturii Române, 2018, 570 p.), de fapt o ediţie comentată a epistolarului păstrat, bogat, foarte interesant. Cartea a fost lansată cu acel prilej, de unde genericul „bi-artistic” – …desenul şi scrisoarea. În ultimii ani, D. Ţopa a pledat pentru cauza lui Drăguţescu, a insistat pentru itinerarea lucrărilor sale în Moldova de Nord, de unde provenea artistul, şi în ţara de adopţie, la Institutul Cultural Român de la Veneţia, acum fiind în pregătire o donaţie de „fond Drăguţescu” către MNLR. Alt semn bun pentru posteritatea marelui desenator: de expoziţia de acum şi de cea de la Veneţia s-a ocupat curatorial o cercetătoare de calitatea Ruxandrei Dreptu, remarcabil critic şi istoric de artă. Cele două laturi complet zidite ale sălii din Calea Griviţei au etalat, în alăturare abundentă, zeci de lucrări, mai exact 30 plus 18, toate în formatul foilor de caiet de schiţe, în tipologie foarte diversă, de la portretul realist la viziuni vag-caricaturale ori – invers – înfiorat-onirice sau cu sugestii macabre. În dreapta, pe spaţiile de lângă ferestre – 3 creionări mistice, cristice. Iar la intrare, pe latura uşii de acces – portrete de familie şi ale unor prieteni, precum George Ciorănescu, fotografii cu Drăguţescu şi apropiaţii, cărţi poştale cu mesaje ale sale şi – şansă rară – setul de trei rarissime volume ale ediţiei bibliofile olandeze despre care circulase informaţia că ar conţine piesele ale lui Shakespeare ilustrate de Drăguţescu. De fapt, e un studiu semnat de Justus Meyer, De schoenheid van Shakespeare (= Frumuseţea lui…), cu – fireşte – ample pasaje citate, „Met tekeningen van Eugen Dragutescu” (= „Cu desene de…”, Uitgeversmaatschappij W. De Haan N.V., Utrecht, vol. I, 1948, vol. II, 1949, vol. III, 1949).

Recuperarea lui Eugen Drăguţescu în rândurile din faţă ale istoriei artelor plastice româneşti îşi va continua cursul.

Sculptorul şi fotograful

Dacă tot am plonjat cu Drăguţescu în istoria recentă şi chiar mai îndepărtată, acolo unde îl întâlnim întotdeeauna şi pe Brâncuşi, adaug câteva secvenţe celei în care am descris recent, în acest „jurnal cultural”, acţiunea lui Dan Perjovschi de readucere în atenţia publică a altui „caz”, cel al Cuminţeniei pământului.

De-a lungul verii a fost deschisă la Muzeul Naţional de Artă Contemporană expoziţiaMonumente amânate, cu lucrări brâncuşiene fotografiate de Dan Er. Grigorescu în anii ’60- ’70, până la Bienala de la Veneţia din 1982, unde au fost expuse ca „instalaţie”-reconstituire, sub titlul Omagiu lui Brâncuşi.

Dan Er. Grigorescu a fost el însuşi un artist foarte special. Iniţialele tatălui îl indică pe Eremia Grigorescu, marele general-erou al armatei noastre din primul război mondial, comandantul liniei de apărare a Moldovei, cu un rol major în desfăşurarea evenimentelor care aveau să ducă la reîntregirea ţării, la constituirea României Mari. Fiul, de familie foarte bună, descendent Negropontes după mamă, născut în 1917, avea – deci – doar 30 de ani când se instalează regimul comunist şi, cu toate că făcuse şi el Şcoală Militară şi – de asemenea – scria şi publica literatură, orizontul de afirmare i s-a închis brusc, a fost şi arestat şi anchetat, reuşind ulterior să lucreze doar ca fotograf, în prelungirea uneia dintre marile sale pasiuni de tinereţe. Lucrează în presă şi pentru albume cu peisaje naturale şi cu lucrări de artă, devenind unul dintre cei mai apreciaţi profesionişti ai noştri în materie. Se va exila finalmente la Paris, unde s-a stins din viaţă în 1990.

Expoziţia de la MNAC a fost o reconstituire a reconstituirii obiectual-fotografice de la Veneţia. Pavilionul special amenajat în 1982 aşeza în spaţiu imaginile principalelor lucrări ale lui Brâncuşi, şi în primul rând ansamblul de la Târgu Jiu, „relocat” astfel, ca un soi de „clonă” bi- dar şi tridimensională, anticipatoare a soluţiilor astăzi uşor de aplicat în „universul virtual”, folosind soft-uri şi proiecţii 3D. Totul regândit acum de Călin Dan, reputat critic de artă şi artist, directorul MNAC, asistat de mai-tânăra curatoare Sandra Demetrescu, în holul mare de la intrarea în Muzeu, la parter. În faţă – fotografia, în mărime naturală, a Porţii Sărutului, decupată în mijloc, lăsând să se vadă pe perete, în fundal, parcă „în depărtare”,Masa tăcerii, în profunzimea aleii pe care se ajunge la ea printre arborii stufoşi din parcul de la Târgu Jiu. Pe axul sălii, în mijloc, paralel cu peretele de la intrare – o masă-vitrină cu informaţii, schiţe, fotografii şi o machetă a proiectului din 1982, articole la temă, albumulBrâncuşi sau anonimatul geniului din 1967, semnat de Dan Hăulică (textul) şi Dan Er. Grigorescu, alte imagini documentare. Pe peretele din dreapta al holului – 3 fotografii cuColoana infinitului, impunătoare, şi, mai în faţă, aparatele pentru proiecţia imaginilor cu toate lucrările lui Brâncuşi fotografiate de Grigorescu. În partea din stânga a sălii – alt monitor pentru rulajul cadrelor cu instalarea expoziţiei de la Veneţia.

Un dublu omagiu, celor doi, în rafinată – şi totodată high tech! – amenajare.
Merită să semnalez şi cele două cărţi care au readus recent în atenţie figura atât de specialului fotograf, de fapt nu doar fotograf: Exilul interior. Dan Er. Grigorescu-Negropontes de Ariana Negropontes şi Crisula Ştefănescu (volum-interviu cu soţia aceluia) şi Imagini şi cuvinte. Scrieri alese ale lui Dan Er. Grigorescu Negropontes (ediţie îngrijită de aceeaşi Crisula Ştefănescu, ambele apărute la Editura Vremea, în 2016 şi 2017). Textele rafinatului şi mult-âncercatului militar cu carieră blocată politic, intelectual şi artist, mai vechi ori mai târzii, de la versurile juneţei la mici proze de maturitate şi la notaţii memorialistice şi de jurnal dinspre senectute, sunt nu doar interesante, de fină calitate, ci şi mişcătoare, căci vorbesc deopotrivă despre calităţile unui autor, ale unei personalităţi, şi despre o viaţă răvăşită de o dictatură, dar trăită în demnitate, cu – până la urmă – realizări care îl vor fi răzbunat. Un pasaj din notaţiile lui Dan Er. Grigorescu-Negropontes, sigur din anii ’50, cu toate semnificaţiile sale explicite şi implicite, cutremurătoare, dostoievskiene: „Cazul Pancu. Delaţiunea şi bătaia. Ancheta. Un tânăr vine la mine spunându-mi că a cedat, că n-a rezistat când l-au anunţat că o vor bate pe mama lui de 70 de ani./ «Mai accepţi să-mi strângi mâna?»/ L-am îmbrăţişat. Nu mi-aş fi iertat-o să nu o fi făcut./ S-aspânzurat în noaptea aceea”. Sau: „O femeie cu copilul mort în braţe. La ora cinci dimineaţa, în drum spre serviciu, în tramvai, văd o femeie care urcă cu copilul mort în braţe şi într-o mână cu o lumânare. Călătorii dau fiecare, în tăcere, câte un bănuţ. Din mizeria lor, oamenii îi dau ce pot” (ambele din Imagini şi cuvinte, p. 148)…

Soţia îl evocă, la rândul său, cu toată dragostea şi aprecierea pe mult-âncercatul său tovarăş de viaţă, oferind informaţii preţioase despre biografia lui, despre familie, despre meandrele vieţii de până la plecarea definitivă din ţară, în 1974, şi despre existenţa din exil, despre felul de a fi, despre reveriile şi tristeţile lui Dan Er. Grigorescu-Negropontes.

Un excepţional artist-fotograf, ale cărui viziuni asupra capodoperelor brâncuşiene ne urmăresc, căci au tot fost reluate, republicate, fixate în imaginarul nostru colectiv. Dar şi ce personaj, ce destin!…