Jurnal cultural. „Megasalonul” Artelor Decorative

195
9 minute de lectură

Pe lângă obiectele de patrimoniu puse în valoare într-o splendidă aripă de palat, pe etaje și în pivnițele înalt-boltite, Muzeul Național Cotroceni expune la parter, în galeria căreia i se spune „Spațiile medievale”, artă contemporană. În intervalul 14 septembrie-14 octombrie 2018 – Salonul Artelor Decorative, acum cu „siglă”: SAD!

Fusese o tradiție la Muzeul Cotroceni, care a găzduit multe ediții – 15, pare-se – ale Salonului (pe-atunci numit) Național de Artă Decorativă. În ultimii 3 ani – pauză.
Reluarea, cu titulatura ușor schimbată, cu un plural care afirmă diversitatea doar subînțeleasă în singularul de altădată, e de-a dreptul spectaculoasă. Echipa Muzeului i-a invitat, în rol de curator general, pe Cosmin Năsui, energic și subtil critic-strateg de expoziții, proiecte de cercetare, publicații de artă, cofondator al site-ului Modernism.ro și al PostModernism Museum, și, curatoare de secțiuni, pe Georgiana Cozma, reputată ceramistă, membră a echipei care gestionează cu brio Galeria specializată Galateea. Cei doi și colaboratorii lor din interiorul și din afara Cotrocenilor au căutat o soluție nouă pentru spațiile cele „medievale”, cu atmosfera lor marcată de arcadele multiple, de zidurile acoperite cu cărămidă aparentă, ca- n vechile catacombe, de treptele și ornamentațiile de piatră, cu, ici-colo, câte-o firidă, câte-o banchetă de marmură. Expresiv, elegant, locul e cam prea fragmentat, traseul pe care trebuie să-l parcurgi ca să străbați lungul culoar de la intrare și cele cinci încăperi e întortocheat, încât, deși suprafața totală e mărișoară, senzația e de îngustime, nu-ți oferă o perspectivă asupra ansamblului. Mai potrivit pentru expoziții personale sau de grupuri mici decât pentru proiecte colective ample. De-a lungul anilor am văzut aici și dintr-unele, și din celelalte: de pildă, o etalare uluitoare de sticlă modelată de Mihai Țopescu, aglomerări de alură vegetală, pești colorați și ornamentați, siluete animaliere realist-fantaste, chipuri omenești ori scenete aplicate pe ovoide tot din sticlă, totul din sticla pe care artistul se exersase, după ce-o extrăsese din cuptoare, când ca un sculptor, când ca un pictor și mereu ca un meșter care plachează, asamblează, „stoarce” din materia sa predilectă ce nici nu gândești; sau – la polul opus, al mega-colectivelor – cele două expoziții Aici-Acum, cu mulți autori din țară și din exil, cu lucrări preponderent din anii ’80 în prima etapă, în 2017, acoperind în 2018 tot Centenarul de la 1918 încoace, în desfășurare aglomerată, pe mai multe rânduri, pe toate suprafețele mari și mici disponibile, cu câteva nuclee tematice sau de gen plastic, dar păstrând în prim-plan mesajul abundenței.

Echipa curatorială a găsit până la urmă o soluție prin care să fragmenteze ansamblul în organizări de proporții mici, tip expoziție personală sau de grup restrâns, adaptate la deșirarea „Spațiilor medievale”, fără să abandoneze – totuși – profilul de amplă panoramare al unui Salon. Adânc în „burta” proiectului, în penultima sală, nu mai mult decât un vestibul lărguț, de trecere către „acordul final” al ediției, a fost instalat, în formulă compactată, tot domeniul decorativelor (!): un panou cu un inventar impunător de nume, peste 200, de Artiști decoratori activi din București și din țară, preluat și în micul catalog, pe subcâmpuri: Arte textile, Tehnici mixte, Ceramică, Metal, Sticlă. Vizavi, pe peretele opus – un ecran pe care rulează „în buclă” imagini cu lucrări ale fiecăruia. În locul unei selecții reprezentative, greu de făcut după trei ani de pauză, care n-ar mai fi putut fi recuperați printr-un bilanț îndeajuns de extins – o paradă a celor mai valoroși profesioniști „decorativi”, „decoratori”, de fapt artiști în toată puterea cuvântului, chiar dacă – adeseori, însă nu-ntotdeauna! – „aplicați”, cum se mai spune când e vorba despre ei: „arte aplicate”. Cămăruța a devenit – iată! – o arhivă vie (titlul în limba engleză al modulului: Portfolio Room).

În cele patru săli rămase, două mai mari dinspre intrare și două mai mici la urmă, despărțite de vestibulul cu proiecție, au fost instalate componentele de proporții mici ale Salonului: două colective și două personale.

Prima, gest iute, introduce Artiști tineri, cu titlu englezesc și mai provocator, New Blood(Sânge proaspăt; sau… Fresh…!): Marius Stanciu, Cristina Gheorghe, Laura Târțău, Mihai Popescu, cu proiecte de licență și de dizertație realizate la Universitatea Națională de Arte din București, la Facultatea de Arte Decorative și Design, secțiile Ceramică-Sticlă-Metal și Arte textile. Amplasare curajoasă, pe un stelaj închipuind un soi de mari rafturi în zona centrală, la mică înălțime. Căutări promițătoare, tehnice și formale, modulând ideea de bijuterie (fetele), experimentând variante de ardere a ceramicii cu combustibili naturali (Stanciu) și asamblând ferigi uscate, în ideea unei „expediții” în trei dimensiuni, sub forma unui pește plutitor, atârnat de sus, obținut prin strângerea laolaltă a foarte-foarte friabilei mase vegetale, și în două, în caietul-jurnal al „călătoriei” prin păduri și pe coclauri, în căutarea materiei prime de lucru, în fluxul zilelor, captat pe foile mari de hârtie prin imagini, fotografii, alte intervenții ale junelui autor, firișoare de ferigă risipite peste tot (Popescu).

În sala a doua – Războiul țesătorilor (fără titlu englezesc!), cu următoarea mențiune descriptivă: „Un proiect de artă contemporană dedicat patrimoniului imaterial.” Pe pereți, pe mici panouri care avansează către mijlocul încăperii și în vitrine, sunt oferite informații și mostre din meșteșugul unor artizane din zona Moieciu-Bran, de la care s-au inspirat, tehnic ori tematic, cunoscutele artiste din domeniul textilelor Otilia Boeru, Iulia Toma, Claudia Mușat, Viorica Slădescu și Claudia Pascu, în lucrări care preiau „fire” tradiționale și le „împletesc” (în duble sensuri, țesătorește și metaforic!) cu viziuni contemporane. Într-un text însoțitor, Otilia Boeru asociază, semnificativ, metoda tradițională de lucru din Moieciu de Sus cu mediul digital în care ea lucrează și cu programul Adobe Photoshop.

Către sala a treia se trece deja pe lângă panoul de deschidere și printre primele lucrări ale sticlarului „superstar” internațional Ioan Nemțoi, care, alături de la fel de excepționalul sculptor-ceramist Lucian Țăran, din sala a cincea, alcătuiesc tandemul de Artiști consacrați(pre englezește, mai concis-promoțional: Famous = Celebri). Nemțoi e prezent cu o selecție din proiectul său de mare succes My extravaganza, expus în 2004-2005, succesiv, în două foarte vizibile locații corporatiste londoneze, intens vizitate, cu piese reluate ulterior în contexte varii, până și în magazinul artistului de pe Calea Victoriei, închis de ceva vreme, dar cu firma „Nemțoi” păstrată și cu lucrări ale sale în vitrină. My extravaganza se compune din eșantioane de „pajiști” sau de „păduri” de tije de sticlă roșii, parcă unduitoare sau – altfel interpretate – parcă țâșnind ca niște limbi de foc în sus, arzând sub ochii noștri, degajând o stranie putere de seducție, embleme ale unei creativități – ei, da! – eruptive.

Pentru încăperea ultimă curatorii au ales expoziția Parcul, de la Galateea, din 2015-2016, a lui Lucian Țăran, care fusese precedată de altă personală-șoc, a „fetelor” artistului, My girls, portretistică hazliu-neliniștitoare, poate că totemică, sigur caricaturală, delicioasă, din „ceramică sculpturală”, cum și-a numit singur formula. Strămutat în sălița de la Cotroceni, mai strâmtă decât strâmta galerie tot de pe Calea Victoriei, aproape vecină cu magazinul „Nemțoi”, Parcul e – prin forța lucrurilor, a spațiului – mai „înghesuit”, dar la fel de copleșitor, dacă nu și mai și. În mijloc – buchete de flori ceramice, cu contururi îngroșate, hipertrofiate, ca niște tufe atrăgător-respingătoare. Suspendate în aer, susținute de fire abia perceptibile, sau așezate pe crengi de copac, pe pietre de gips, pe o bancă din recuzita Muzeului – Mesagerii: păsări, păsăret, porumbei sau albatroși, mai ales cu aripile deschise, gata de zbor, exploratoare ale lumii reduse la scară, dar cu detentă parabolică, a „parcului”. Iar pe latura din dreapta – teribilele Rânjete: busturi grotești, cu ochii goi, de piatră, așezate pe postamente paralelipipedice înguste, înalte, pornind de la o figură sobră, cu gura închisă, și parcurgând, om cu om, în patru trepte, drumul către grimasa lățită, cu buzele roșii brăzdând adânc obrajii, în atitudini șarjat-sfidătoare. Nu sunt – putem afirma fără mari riscuri – personalitățile culturale ale trecutului, talentele neamului, geniile, ci „jupânii” politici, cinici, disprețuitori față de tot „parcul”, față de flori și zburătoare, față de noi toți.

Nu Salon, ci „Megasalon” al „decorativelor”: de la meșterițele de la munte la artiștii profesioniști, maeștri și tineri, de la vlădică la opincă, toți laolaltă, rulați video, cu câteva segmente focalizate, într-o structură de expunere – „discurs expozițional”, zic criticii de specialitate –, cu denivelări și „rupturi” intenționate, perfect stăpânit, perfect coerent, competent și subtil, cuceritor…

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele