Duminică, 8 decembrie 2024, ora 21. Televiziunile anunță exit-pollurile în urma alegerilor din acea zi. Conform așteptărilor, Partidul Frăției Creștine (PFC) se clasează pe primul loc. Scorul însă șochează: mai bine de 50%, mult peste ceea ce estimau sondajele preelectorale. Astfel că partidul nu mai este obligat să recurgă la o coaliție, așa cum se credea, cu unul dintre partidele mainstream, Partidul Stângii Democratice sau Partidul European Popular.
Este momentul culminant al unei lupte care a început demult, odată cu referendumul pentru definirea familiei, din 6 și 7 octombrie 2018. De aici înainte, regimul social-național ortodox, promis de PFC, se va instala nestingherit.
Referendumul din 2018 a trecut la limită, dar a trecut și chiar de a doua zi actuali lideri ai PFC au atacat încercările celor două partide mainstream de a politiza votul. „Jos mâinile de pe victoria noastră!”, au strigat ei, acuzându-i pe liderii politici de corupție și imoralitate, de dispreț față de valorile familiei tradiționale și de trădare a neamului românesc.
Ulterior, o multitudine de procesiuni și adunări religioase încep să se transforme în proteste spontane, cu participare tot mai numeroasă și în forme tot mai radicale, pe măsură ce acuzațiile de corupție se adună în dreptul puterii, dar și al opoziției.
Pe acest fond apare PFC, care promite curățarea morală a societății, prin întoarcerea la credință, tradiții și adevăratele valori naționale, oprirea exploatării bogățiilor naționale de către străini, inclusiv a terenurilor agricole, sprijinirea familiilor, inclusiv prin încurajarea femeilor să renunțe la carieră pentru a se dedica în întregime copiilor, interzicerea avorturilor și a măsurilor contraceptive, un control strict asupra efectelor nocive ale vaccinării, o reformă a educației prin acordarea întâietății disciplinelor moral-religioase, taxe suplimentare pentru adulții necăsătoriți sau fără copii, reintroducerea pedepsei cu moartea, întărirea legăturilor cu Rusia, un referendum pentru rămânerea sau nu în Uniunea Europeană.
La alegerile din 2020, PFC reușește să depășească pragul de 20% și obligă cele două partide mainstream, în pierdere serioasă de viteză, să se alieze cu Uniunea Maghiară pentru a putea forma o coaliție de guvernare. Dar sprijinit masiv din stradă, prin mari procesiuni, uriașe rugăciuni colective, ocuparea unor instituții publice, întreruperea unor spectacole considerate imorale, PFC reușește să-și impună o parte din agendă chiar din opoziție.
Ministerul Culturii și primăriile încep să înființeze comisii de verificare a moralității spectacolelor, producțiile considerate inadecvate nu mai sunt finanțate. Științele încep să ocupe tot mai puțin spațiu în programele școlare, referirile la darwinism sunt scoase din manuale, sunt adoptate legi restrictive în privința avorturilor și a divorțurilor. Unele persoane indicate de PFC sunt scoase din posturile publice. Se adoptă mai multe legi economice protecționiste, intrându-se în conflict deschis cu Comisia Europeană. Mai multe dosare de infringement sunt deschise în dreptul României, iar în cele din urmă finanțările sunt blocate.
Cu toate că adoptă o parte din agenda PFC, partidele mainstream nu reușesc să-i atragă și pe suporterii acestuia. De fapt, tot PFC crește în sondaje și tot mai mulți parlamentari mainstream trec la partidul de opoziție, făcând majoritatea tot mai vulnerabilă. Prin 2023, majoritatea nici nu mai există în realitate, dar PFC refuză puterea și susține, condiționat, guvernul minoritar.
De referendumul pentru rămânerea în UE nu mai este nevoie. În același an 2023, guvernul refuză să semneze noul Tratat al Uniunii Europene, a cărei negociere începuse încă după alegerile pentru Parlamentul European din 2019. Motivul: în Tratat nu este prevăzut caracterul creștin al Europei.
Decizia este luată în urma unui val de manifestații de condamnare a Tratatului. În timpul ședinței de guvern, care pentru prima dată în istorie este televizată în direct, 200.000 de oameni, din toate colțurile țării, scandează în Piața Victoriei împotriva Europei.
Tehnic, România sa află acum în afara Uniunii Europene, dar disputa juridică nu se încheie până la alegerile din 2024.
A, și ar mai fi alegerile prezidențiale. Aici însă nu sunt surprize. Avram Serafim Diaconu, un absolvent de drept și teologie, câștigă fără probleme, din primul tur, așa cum prevedeau sondajele, în urma unei campanii-fulger în care a susținut militarizarea administrației și a promis că-i va împușca cu mâna lui pe corupți și pe homosexuali.
Ascensiunea lui a fost scurtă și spectaculoasă. S-a remarcat ca lider al comandourilor care întrerupeau spectacole considerate imorale. A câștigat un proces intentat împotriva sa pentru ultraj și tulburarea liniștii publice – mii de suporteri gălăgioși l-au însoțit la tribunal și, la ieșire, l-au purtat pe brațe ca pe un erou.
Televiziunile au început să-l bage în seamă, la început pentru că făcea audiență, apoi pentru că reprezenta un curent politic tot mai relevant. A candidat ca independent, dar a fost susținut de PFC.
Până acum câteva zile, acest scenariu era neverosimil pentru România. Dar mai este el atât de îndepărtat atunci când referendumul pentru familie se combină cu apelurile la Roexit și cu frustrările din PSD de după dușul rece din Parlamentul European?