Jurnal cultural

Prin ţară: la Târgu Mureş, sub ninsoare…

57
14 minute de lectură

Consumatorul de cultură bucureştean e net avantajat faţă de cel de oriunde pe harta ţării. În Capitală sunt concentraţi artişti ca nicăieri de numeroşi şi se organizează mereu evenimente mari şi mici, festivaluri şi târguri de carte, lansări de librărie, premiere teatrale, vernisaje de expoziţii, dezbateri publice şi tot soiul de alte „întâmplări” intelectuale şi creative, într-o reţea deasă de instituţii culturale „oficiale” ori „alternative”, pe toată gama. Ar trebui şi ar putea fi şi mai multe, judecând după anvergura metropolei, însă disproporţia faţă de principalele centre regionale şi faţă de restul capitalelor de judeţe e – oricum – mare.

Nu-nseamnă că nu se-ntâmplă pretutindeni lucruri interesante. Iar un „jurnal cultural” ţinut la Bucureşti, chiar dacă are la dispoziţie „materie primă” din belşug, greu de cuprins, s-ar cuveni să inventarieze şi evenimente de prin alte locuri. Din păcate, încă nu s-a descoperit reţeta ubicuităţii. Cronicarul n-are-ncotro, circulă cât poate, mai pe-aproape, prin Sud, ori mai departe, către Nord, „evadând” din urbe cât îi permit obligaţiile de zi cu zi. Şi-ncearcă de fiecare dată să vadă cât mai mult din ofertele locale. Apucă să consemneze, când şi când, câte-un festival clujean ori constănţean, vede şi-n Capitală spectacole şi expoziţii descinse de prin alte părţi, dar îi rămân în tolbă destule note, impresii, fotografii de pe unde l-au purtat paşii.

Câteodată, de pildă-n miezul ceva mai liniştit al verii, cu mai puţine presiuni cotidiene, le mai vine şi lor rândul, recapitulărilor de drumuri prin ţară, bunăoară de pe la Târgu Mureş sau Târgu Jiu, la sute bune de kilometri distanţă spre Nord, respectiv spre Vest, dar şi de-aproape, de la Ploieşti, altă-dată la Slon, tot în Prahova, către munte, în zona Vălenilor, sau tocmai la Oradea-n zbor, pe graniţa cu Ungaria. Deocamdată – despre primele două centre culturale, cele mai mari oraşe româneşti care-şi păstrează-n nume vechile origini comerciale, într-o serie-n care le stau alături – mai cunoscute – şi Târgu Neamţ, …Ocna ori cel atât de frumos numit …Frumos din Moldova, Târgu Secuiesc şi …Lăpuş din Ardeal sau …Cărbuneşti din Oltenia, nu departe de Târgu Jiu. Avem chiar şi câteva Târguşoare, unul în Dobrogea, al doilea-n Bihor, al treilea-n Cluj, diminutivele însemnând c-au rămas mititele: sunt sate. La fel şi Târgşorul Vechi şi cel Nou din Prahova, cu eliziunea „u”-ului, cel dintâi trăindu-şi creşterea la rangul de mică urbe medievală, apoi revenirea la ruralitatea menţinută până azi.

Deocamdată – însemnări despre două zile târgu-mureşene de iarnă. Dăţile viitoare – despre celelalte trasee de primăvară-vară ale cronicarului…

Cărţi de-o sută de ani

Invitat să susţin o prelegere la o Conferinţă a bibliotecarilor din România intitulată Centenarul Marii Uniri. Un secol de carte românească, organizată la Târgu Mureş la final de an aniversar, pe 14 decembrie 2018, zbor într-acolo în ajun, înainte de miezul nopţii. Trag la Grand Hotelul recent renovat, ridicat la rangul de 4 stele. Vizavi – Palatul Primăriei, impunător, totuşi fără să le poată egala pe celelalte două, splendide, de-alături, în uşoară diagonală faţă de punctul în care mă aflu: al Culturii şi al vechii Primării, astăzi sediu al Consiliului Judeţean şi al Prefecturii, cu faimoasele lor decoraţiuni „Secession”/ „Art nouveau”. Ninge, ghirlandele de-ntâmpinare a Crăciunului luminează piaţa feeric, imaginea arată ca-n poveşti, aşa că, înfruntând vântul tăios şi trombele de fulgi de zăpadă, deschid ferestra şi, de sus, de la postul meu de observaţie, de la unul dintre ultimele etaje ale hotelului, fac o fotografie!

Ştiu destul de bine oraşul, pieţele, palatele, cetatea. Pe colegii literaţi de la Vatra i-am vizitat de două-trei ori la fostul sediu de pe strada din coasta Primăriei, şi către finele anilor ’80, când, dintre fondatorii din 1971 ai revistei, care resuscitaseră vechea marcă, continuau să facă parte din echipă Dan Culcer şi Mihai Sin, fără Romulus Guga, primul redactor-şef, plecat prea devreme pe-o lume mai bună, rolul fiind preluat de Cornel Moraru, şi după 1990, când veniseră aici Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă. Am participat la un moment dat la un colocviu în Sala Oglinzilor din Palatul Culturii, deci parcursesem holurile de jos şi admirasem şi Sala Mare. La Teatrul Naţional şi la cel din Turnul medieval am asistat la spectacole şi-am participat la alte dezbateri. Pe axa oraşului am trecut de multe ori în drum către Cluj sau către Bistriţa şi invers, spre casă. Voi vedea – însă – pentru prima oară Sala Mică din minunatul edificiu al Culturii şi, urcând lateral din zona de promenadă a Pieţei Trandafirilor, Biblioteca Teleki, plus cetatea medievală restaurată.

Sala Mică de la etajul II – nu chiar cum îi spune numele, fiindcă pe şirurile de scaune trebuie că-ncap 100 de persoane sau mai multe. Înaltă, cu balconet pe trei laturi, şi-acolo fiind multe locuri pentru spectatori. Superbă, cu vitralii şi ornamentaţii în lemn, surprinzător orientată, cu scena pe una dintre laturile lungi, deci şi cu publicul desfăşurat în lărgime, de la stânga la dreapta. Lume venită de la mai-toate bibliotecile judeţene din ţară. Organizatoare „oengistică”: o asociaţie culturală cu nume ciudat-comic, „BVM – Barză, Viezure, Mânz” (!), de fapt susţinută de Grupul editorial Litera, în parteneriat cu Ministerul Culturii şi cu Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România. Schiţez imaginea centenarului literar şi editorial de după Unirea de la 1918, sub titlul care mi-a fost propus, Cartea, un instrument al libertăţii. Povestea literaturii române în 100 de ani, în completarea bilanţului istoric general propus de Cosmin Popa, cercetător la Institutul „N. Iorga” din Bucureşti, şi a celui de evoluţie a instituţiilor de tezaurizare a cărţilor şi a documentelor oferit de Monica Avram, directoarea Bibliotecii Judeţene Mureş. Reuniune serioasă, sobră, fără să fie şi ţeapănă, formalist-celebrativă. Prelecţiunile – în retorici colocviale, de atragere a asistenţei în dezbateri la temă. Discuţii agreabile cu colegi bibliotecari de bună calitate, autori – unii dintre ei – de studii publicate, intelectuali – toţi – de vocaţie arhivistică, în sens patrimonial, şi „iluministă”, privind către comunităţile cărora le infuzează pasiunea pentru cunoaştere…

Dósa Géza, tânărul artist de secol XIX

Fireşte, profit şi vizitez sălile de expoziţie de pe palier.

Încăperea cu acces central e rezervată, din octombrie 2016, prezentării lui Dósa Géza, meritoriu artist târgu-mureşean de secol XIX, de fapt o „promisiune”, căci s-a stins din viaţă mort foarte tânăr, la 25 de ani, înainte de a-şi fi fructificat talentul, „descoperit” la câteva decenii după dispariţie şi revalorificat relativ recent, în orizontul actualelor recuperări de valori preponderent documentare.

Născut în 1846 la Aiud, în Imperiul Austro-Ungar, într-o familie bună, face de mic copil studii de desen la Cluj, continuate la Târgu Mureş atunci când tatăl, jurist, fost judecător militar, dar şi medic veterinar e numit într-un post regional, în specializarea sa secundă. Adolescent, Dósa Géza continuă la Pesta şi va deveni student la Academiile de artă din Viena şi München, între 1866 şi 1870. Va reveni în Târgu Mureş, va continua să lucreze, însă, deşi vizibil înzestrat, cu acumulări tehnice consistente şi subtile, apreciat – cum spuneam – ca mare „promisiune”, îşi va curma singur viaţa cu un glonte de revolver. Desene şi picturi ale sale vor fi achiziţionate peste ani de Galeria Naţională Maghiară din Budapesta şi, de la un punct încoace, de Muzeul de Artă din Târgu Mureş.

Cu aproape 30 de lucrări astfel recuperate, unele şi prin donaţie, plus câteva reproduceri după tablouri din colecţia budapestană, a putut fi alcătuită expoziţia-memento din Palatul Culturii, care găzduieşte şi muzeul târgu-mureşean, alături de alte instituţii artistice. În istoria creativităţii vizuale ungare rămâne o figură abia ştiută. Un mic studiu cuprinzând puţinele informaţii biografice care au putut fi identificate a publicat Szinyei Merse Anna, istoric de artă, nepoată a pictorului clasic maghiar Szinyei Merse Pál, cu ocazia expunerii la Galeria Naţională, în 2002 (în periodicul muzeului). La scara plasticii maghiare din România de după 1918 şi pentru tradiţia urbei în care se stabilise şi-n care şi-a sfârşit zilele, cariera frântă a lui Dósa Géza are – evident – o semnificaţie mai preţioasă.

În mica sală botezată cu numele său şi consacrată lui în exclusivitate pot fi văzute desene finisate şi schiţe, câteva tablouri originale şi, pentru completarea unui profil oricum vag-conturat, câteva reproduceri după picturi din Galeria budapestană. O lucrare simbolică, de fapt încă „nelucrată”: un carton alb cu doar pete de culori diluate, de tatonare a unei acuarele care n-a mai fost să fie. La intrare – o cronologie din care am şi preluat datele portretului biografic al junelui cu tragic destin Dósa Géza.

Memoria secolului XX: Transilvania fixată în imagini de Szabó Dénes/ Fotofilm

Alături, în celelalte două încăperi ale etajului II – o expoziţie de fotografii din anii ’30-’40 ai secolului trecut, realizate de Szabó Dénes şi poate şi de alţi colegi de la studioul clujean Fotofilm. Încă un artist puţin cunoscut, deşi mai longeviv: s-a născut în 1907, la Oradea, tot în Imperiu, şi şi-a trăit viaţa în România Mare, de la 11 la 75 de ani, când s-a stins, în 1982, în Clujul de reşedinţă. Stabilit acolo din tinereţe, pare să fi fost principalul autor, apoi şi proprietar al studioului producător de cărţi poştale în deceniile de dinainte de instalarea regimului comunist. Se mai ştie despre el că a fost mai târziu fotograf al Teatrului Naţional din Capitala ardeleană, calitate în care a fixat în stop-cadre montările anilor ’60-’70, ilustrând cu ele programele de sală, alte imagini fiind păstrate în arhiva casei.

Deschisă pe 23 noiembrie şi accesibilă pănâ pe 15 decembrie, expoziţia de la Palatul Culturii, intitulată Transilvania prin ochii unui clujean. Fotografiile lui Szabó Dénes şi ale întreprinderii Fotofilm din colecţiile Bibliotecii Naţionale a Ungariei, completată de câteva cadre din colecţia Secţiei de Istorie a Muzeului Judeţean Mureş, a oferit în selecţie o spectaculoasă panoramă a regiunii intra-carpatice din epocă: peisaje şi mai ales instantanee din localităţi diverse, mici şi mari. Pentru istoria zonei, etnografică, urbanistică, arhitectonică, de largă cuprindere aşa-zicând „civilizaţională”, cu o fabuloasă multitudine de informaţii socio-culturale, portretistice, vestimentare ş.a.m.d., colecţia, identificată într-un fond achiziţionat în anii ’80 de Biblioteca Naţională a Ungariei, e de mare valoare. Posteritatea îi face dreptate bravului, prea-modestului Szabó Dénes, fotoreporter documentarist, autor de cărţi poştale, aşa-numite „ilustrate”, de fapt artist-artist. Se dovedeşte azi că ochiul lui iscoditor, entuziast şi tenace a lăsat o nemaipomenită moştenire vizuală, îmbogăţind considerabil memoria culturală transilvăneană.

Salonul artiştilor de azi

La parterul Palatului Culturii, cu acces dinspre stradă – Salonul de iarnă 2018 al Filialei locale a Uniunii Artiştilor Plastici, vernisat pe 8 decembrie şi rămas deschis până pe 11 ianuarie.

3 săli luminoase, cu vitrine mari, burduşite cu lucrările a 56 de pictori, sculptori, graficieni, artişti textili, foto şi multimedia, pe toată gama de genuri şi specii, fără organizare tematică ori pe alte criterii. Eclectism, vasăzică, în vechea formulă internaţională a „saloanelor”, ideea fiind de participare colegială cât mai extinsă, nu de propunere a unor coerenţe curatoriale. Drept care merită menţionate toate numele contributoare: Bálint Károly, Bandi Katalin, Barabás Éva, Bíró Kálmán Enikő, Bocskay Vince, Bob József, Mihai Stoica, Mana Bucur, Căbuz Andrea, Căbuz Annamária, Lucia Călinescu, Dorel Cozma, Bianca Letiția Cigher, Csíky Szabó Ágnes, Csupán Eduárd, Fábián Emőke, Fekete Zsolt, Radu Florea, Mihai Frunză, Gergely Erika, Gyarmathy János, Maria Gliga, Jakab Tibor, Kákonyi Csilla, Kulcsár Erzsébet, Kuti Botond, Kuti Dénes, Olimpia Leah, Major Gizella, Victor Nicolae Marin, Mircea Moldovan, Gheorghe Mureșan, Vasile Mureșan, Nagy Attila, Nagy Dalma, David Olteanu, Mariana Cara Olteanu, Călin Pop, Rodica Zamfira Pop, Puskai Sarolta, Reichel Antal, Sajgo Ilona, Sánta Csaba, Schneller Mária, Cezar Buliga, Crina Stănescu, Mihai Stoica, Szabó Anna Mária, Szotyori Anna, Mariana Șerban, Verres Gábor Hunor, Rodica Vescan, Vidra Birtalan Éva, Floarea Vultur (în ordine alfabetică); plus, cu statut de invitaţi, alţi 3 târgu-mureşeni „migraţi” pe alte meleaguri: un „suedez”, Jaeger Tibor, un clujean de adopţie, Károly-Zold Gyöngyi, şi Sever Moldovan, stabilit la Bistriţa.

Formule, atitudini, tehnici contrastante: figurativi şi abstracţi, „academizanţi” şi neo-avangardişti, până la explorări în tehnici de ultimă oră, precum imaginile generate sau prelucrate digital. Combatanţi gravi şi camarazi ironici, persiflaţi, parodici. Varietate ilimitată, transmiţătoare de energii pozitive.

Spicuiri, cu conştiinţă nu foarte încărcată, căci nu se poate face o descriere pas cu pas, autor cu autor, a celor 56, semnatari a şi mai multor imagini, mulţi participând cu câte 2-3: un simpatic Don Quijote mignon al Manei Bucur, 2 personaje feminine tot de dimensiuni mici, foarte comice, afectuos-parodice, de fapt complicat compuse de Sánta Csaba, cutia cu oglinzi interioare a lui Kuti Dénes, reflectând o lucrare verzuie, în degradé, lucrările textile pliate, din pânză albă pe alb, ale lui Károly-Zold Gyöngyi, acuarelele serializate şi desenul-colaj cu hârtie de ziar semnate de Bíró Kálmán Enikő, printul digital abstract, simpatic-vâlvoi al lui Cezar Buliga sau cele 2 lucrări „casnice”, cu tacâmuri şi cu o conservă de peşte deschisă, prelucrate digital de Puskai Sarolta, cu adaosuri obiectuale în fundaluri, ironic-„decorative” („frize” cu cozi de peşte într-a doua!)…

…şi Biblioteca Teleki, Cetatea, noaptea de decemvrie…

Am ajuns pentru prima oară şi la minunata Bibliotecă a Contelui Teleki, perfect păstrată, mereu vizitată de turişti şi folosită de cercetători din ţară şi din străinătate. Fond de carte de mare valoare, documente vechi, tratate rare, colecţie de mare preţ. Clădire veche, atmosferă de epocă. Sala vizitabilă – boltită, ramificată, cu dulapuri, rafturi, vitrine şi tablouri ale contelui, impresionantă.

Şi o plimbare de noapte împreună cu colegul de generaţie şi de „misie” critică şi istorico-literară Al. Cistelecan, zis „Cis”, spre Cetatea Târgu Mureş, restaurată, cu numeroasele ei spaţii  deschise vizitatorilor şi publicului din oraş, şi ea impunătoare, chiar şi-n gerul nopţii de decemvrie…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele