6 septembrie 2018. În galeria Salonului de proiecte, în Palatul Universul de pe Strada Ion Brezoianu (fostul sediu al ziarului Universul, până în 1948, apoi al Informației Bucureștiului), Dan Perjovschi demarează o acțiune de 4 zile: Donație inversă (Reverse Donation).
Când dai niște bani pentru un scop, pentru o cauză, se cheamă că donezi. În România anului 2016, în intervalul mai-septembrie, s-a înregistrat o mare mobilizare pentru strângerea prin subscripție publică a sumei de care era nevoie pentru ca statul să cumpere celebra sculpturăCumințenia pământului a lui Constantin Brâncuși, confiscată de regimul comunist și recuperată cu greu, în 2012, la finele unor îndelungate procese, de către moștenitoarele primului proprietar. Câteva guverne succesive au negociat un preț de achiziție. Reprezentanții Ministerului Culturii au propuse o vreme sume ridicol de mici. Părțile au convenit în 2016: 11 milioane de euro (cotația internațională a lui Brâncuși fiind mult mai mare). Statul se angaja să contribuie cu 5 milioane, restul de 6 urmând să provină din depuneri benevole. S-au strâns doar 1.273.668 euro, sumă – totuși – considerabilă, într-o țară în care nu există o cultură a donației. Pe de altă parte, a fost un mare succes de popularizare a sculpturii și a lui Brâncuși, a artei românești în general, și o ocazie de a pleda pentru achiziționarea de mari opere de către stat.
Nu reiau acum întreaga poveste: campania publică, apelurile multor figuri cunoscute, filmulețe, cântece, spoturi de televiziune, panouri publicitare în orașele patriei, dezbateri în toate tipurile de mass-media, pledoarii, păreri, controverse (nu cumva sculptura nu trebuia retrocedată?!; merită atâția bani?!; ș.a.m.d.). Doar amănuntele necesare acum: Muzeul Național de Artă al României din Palatul Regal a organizat în lunile mai-iunie 2016 o expoziție de documentare și de contextualizare a lucrării, sub titlul Cumințenia pământului. Aceasta nu este o piatră, cu contribuția unor critici și istorici plastici și a unor artiști contemporani care au preluat sugestii brâncușiene. Dan Perjovschi și-a asumat atunci rolul de „agent de donații”, strângând de la vizitatori bani pentru Cumințenie…: 1.514 lei, virați cu chitanță într-unul dintre conturile campaniei.
În decembrie 2016 erau programate în România alegeri generale, iar intenția de cumpărare a Cumințeniei… și prețul negociat au devenit subiecte de atac electoral. Operațiunea a fost sistată și s-a anunțat că sumele depuse de către cetățeni și firme vor fi returnate, ceea ce nu s- a-ntâmplat nici până azi (complicații juridice etc.). Guvernarea instalată după alegeri, cea anti-stat-de-drept, n-are nicio intenție de a relua proiectul de achiziționare a capodoperei brâncușiene, dar nici nu știe cum să rezolve problema banilor de la populație: nu e legal să-i folosească în alt scop, iar evidența depunătorilor se pare că e lacunară. Fără să mai aștepte, Perjovschi s-a decis să returneze din buzunarul propriu sumele strânse de el de la vizitatorii din 2016: „donație inversă”, prin care, în loc să dai bani pentru o cauză, îi primești înapoi! O formă – în fond! – de protest față de retragerea statului din povestea Cumințeniei…, un mod de a mai atrage o dată atenția asupra cazului, ca și asupra situației catastrofale a achizițiilor publice de artă în România contemporană.
O expoziție de idee, așadar; sau, privind către obiectele și imaginile din sală, un soi de instalație; sau – ziceam – o „acțiune”, un (sau tot „o”!) „happening” artistic. În mijloc – vitrina care a protejat Cumințenia… cu ocazia prezentărilor ei publice din ultimii ani, purtând acum teancul de bancnote, paralelipipedul de sticlă nemaifiind așezat pe un postament, ci pe cele două volume ale unei istorii a artei plastice românești, la vedere fiind lăsată, pe coperta secundă, Domnișoara Pogany, deci jos, aproape de podea, încât „recuperatorii” să se poată apleca spre a extrage suma pe care au donat-o în 2016. „Veniți și luați cât ați pus. 50, 10 sau 1 leu. Dacă nu vă aduceți aminte, aproximați cu gentilețe. Cu câteva excepții, nu știu cine și cât a donat. Nu am cum verifica. Mergem pe încredere”, a notat Perjovschi, cu – iată! – „gentilețe”, în textul însoțitor al „acțiunii”. În lateral dreapta, lipite pe perete – o declarație despre cei 1.514 lei strânși din donații și factura de depunere a sumei la bancă. Iar pe masa din fundal și pe verticala de acolo – imagini, fotografii, tăieturi de presă la temă și desene ale lui Dan Perjovschi despre și cu sculptura căreia i se spune din afara cadrului, într-o „bulă” de dialog, cu dublu sens, în maniera isteață-amuzantă-corozivă a lui Perjo: „EȘTI O SCUMPĂ!”.
„Acțiune” de artist angajat civic, cu inteligență ascuțită și cu linie grafică simplă, parcă grăbită, jucat-„naivă”, de fapt de-o uimitoare forță de sintetizare vizuală a mesajelor sale socio-politice, mereu satirice, subtil-vehemente, recognoscibil dintr-o mie sau din oricâți alții de-acasă și de peste tot în lume, pe unde l-au purtat pașii și faima…
Ceramică de Cluj și de pretutindeni
Am promis săptămâna trecută că voi reveni cu o prezentare a celei de-a treia expoziții vernisate recent la Mogoșoaia, pe 1 septembrie: un mic „rezumat” al Bienalei de ceramică de la Cluj.
La Universitatea de Artă și Design din orașul de pe Someș există de multă vreme o Secție de Ceramică. În ultima jumătate de secol s-a constituit acolo o veritabilă „școală” zonală de specialitate, animată de Eugenia Pop (1945-2012) și apoi de tot mai numeroși colegi și continuatori, între care reputații artiști din grupul care organizează, din 2013, Bienala, și anume Arina și Cornel Ailincăi, Gavril Zmicală, Marius Georgescu și foarte tânărul, dar deja hiperactivul Vasi Hârdo, fără să-i uităm pe admirabilii Valeriu Semenescu, Titu Toncian, Lucia Lobonț și încă alții. Expun cu toții, adeseori, și în București, în personale sau în colective, mai ales de când, de la sfârșitul lui 2011, micuța Galerie Galateea de pe Calea Victoriei s-a relansat ca spațiu dedicat ceramicii, ulterior adăugându-se încăperea pe jumătate îngropată în pământ a Ghețăriei din incinta Palatului Mogoșoaia, cu profil extins și asupra sticlăriei.
„Rezumatul” celor trei ediții de până acum ale Bienalei de ceramică de la Cluj, din 2013, 2015 și 2017, adus la Mogoșoaia, în Ghețărie și în Cuhnie, nu e – însă – „localist”, dimpotrivă. Prin acolada sa bogat experimentalistă, genul evoluează oricum în direcții foarte libere, mai deloc „specifiste”. Cât privește Bienala, ea e complet deschisă, internațională și internaționalistă. În urma anunțurilor lansate de organizatori se primesc propuneri de participare, se jurizează și sunt expuse lucrări de pe toate continentele. Mulți dintre artiștii străini, pentru care transportul unor obiecte în principiu fragile e destul de complicat, își donează contribuțiile, încât s-a constituit o colecție a Bienalei, care poate fi și el (re)expus, de pildă într-un an intermediar, cum e 2018, între edițiile obișnuite. Din acest fond de lucrări provin piesele prezentate la Mogoșoaia, împreună cu cele solicitate expres românilor care s- au numărat printre laureații reuniunilor clujene.
Diverse, ingenioase, delicate de multe ori, mizând și pe concretețile materialelor arse, șlefuite, asamblate, și pe semnificațiile simbolice ori metaforice sugerate de formele efective sau doar de titluri, lucrările se așază spectaculos în cele două minigalerii cu aer medieval, cu bolți și cu pereți de cărămidă roșie. Nu insist asupra străinilor, mai europeni sau mai „exotici”, prezenți cu câte un exponat, fără să le putem cunoaște căutările mai largi. Îi trec rapid în revistă pe ai noștri.
Cuhnia e dominată de o Pernă a Cristinei Bolborea așezată în zona centrală a vechiului cuptor de gătit al Palatului, de fapt un ansamblu așezat sub generic categorial, compus din piesete de dimensiuni descrescătoare, de parcă s-ar fi extras una dintr-alta ca păpușelele de tip Matrioșka. Expresive, risipite pe un pat de fân adevărat, pernele și pernuțele nu sunt neapărat „adormitoare”: de culoare kaki-maroniu, ele au un aer de campanie, de „instalație” într-o șură ivită-n calea soldaților porniți în recunoaștere. Tot în Cuhnie – un Pământ propriu (My Own Earth – toate titlurile fiind în englezește, cu argumentul participărilor internaționale) al Ilenei Crăciun, din seriile sale de Memorii circulare, planete care-și lasă la vedere compoziția din foițe suprapuse.
În Ghețărie – alți cinci compatrioți. Lucia Lobonț participă cu trei dintre cilindrii săi de porțelan pictați ca-n basme, din ciclul Colecția de povești, cu simpaticele toarte-pești deasupra. Un Modul cu aspect celular, din ceramică ne oferă, în tonalitate crem, Vasile Cătărău. Maro închis, altfel arsă, e Entitatea lui Andrei Alupoaie, de aspect geologic, intens striată. Un Relicvariu delicat, înălțat pe o tijă subțire, semnează Andrei Florian. Din nou în abstract, Nicolae Moldovan contribuie cu un Punct de sprijin, din căutările sale pe bază de îmbinări de volume nu neapărat de proporții mari, dar cu aer de masivitate șlefuită. Iar Vlad Basarab face pandant Pernei / pernelor Cristinei Bolborea din Cuhnie, ocupând în Ghețărie o zonă de colț cu un ansamblu scenografic compus din cărți ale sale ceramice, arse în cuptor și totodată cu aspect ars, cu colțuri răsucite și coperți îndoite, salvate dintr-o Bibliotecă din Alexandria ori din altele incendiate, sub titlul Arheologia memoriei, recurent în cercetările sale din ultimii ani.
Trebuie să fi fost de-un polimorfism luxuriant Bienalele clujene dacă așa se-nfățișează „rezumatul”!