Romanța celor trei concerte

40
5 minute de lectură

Soarta a răsucit din condei o întâmplare plină de semnificații pe 23 septembrie 2018, la Finala de pian din Concursul Internațional „George Enescu”. Conform regulamentului, concurenții își declară încă de la înscriere repertoriul ales pentru fiecare etapă. Se știe, deci, de la începutul competiției ce ar cânta fiecare muzician dacă ar ajunge în finală. În acest an, s-a întâmplat că toți cei trei finaliști să fi ales același concert pentru reprezentația de Gala: Concertul nr. 3 de Rahmaninov. Și-acum subtila legătură a destinului: 23 septembrie este exact ziua în care, în anul 1909, Rahmaninov termina compoziția acestui concert. La aniversarea a 109 ani de existență, Rahmaninov 3 a fost cântat de trei ori în rotunda și vibranta sală a Ateneului. Și ce aniversare! E rar să ai ocazia, în numai trei ore, să asculți și să descifrezi, chiar cu ușurință, trei interpretări diferite. Ai putea spune: „Of, ce plictiseală”, dar, dimpotrivă, circumstanța îți ascute simțurile, iar șansa, că tot despre șansă e vorba, a fost că cei trei muzicieni să poată dispune registre atât de diferite încât, de fiecare dată, concertul să sune diferit.

La start, trei interpreți. Alexander Panfilov, cel mai vârstnic concurent, cu un istoric de premii și concerte, cu un profil deja conturat. Rus, deci dintr-un aluat cultural aproape de cel al compozitorului. Cu studii solide în Rusia și Anglia, așezat, compus. Daria Parkhomenko, o prezență schimbătoare, diafană, aparent timidă, care se transformă total în fața clapelor, ca printr-o minune, într-un fel de amazoană, poate războinică, poate doar foarte fermă. Studiază în Germania și Italia, are la activ premii și concerte. Daumants Liepins, cel mai tânăr dintre cei trei, 24 de ani, conturat cu delicatețe, în dialog mereu cu fraza muzicală, cu o expresivitate aparte, studiază în Suedia, premiat la concursuri și el, concerte cu orchestre mari, internaționale, de asemenea.

Pentru public, premisele atât de largi au fost polarizatoare. S-au declanșat pasiuni imediat. Pentru juriu, ai fi zis că misiunea e mai simplă: compari pe același text muzical trei interpretări. E clar, e direct. Și-apoi a început competiția.

Panfilov deschide cu o sonoritate plină, un tempo așezat, pianul însuși pare un supus al unei tușe speciale, pasajele majestuoase par încă și mai puternice, grele. Îl favorizează partea a doua, tema lirică, melancolică. În partea a treia, alla breve, se simte forță, dinspre scenă izbucnește o perdea de armonice, grea ca o catifea.

Parkhomenko pornește surprinzător, dialogul cu orchestra scoate în evidență nuanțe noi în prima parte, simți valurile melodiei, intenția compozitorului de a duce pianul dincolo de sunet, către curgere, te surprinde și contrastul cu pasajele allegro ma non tanto, nuanțele sunt altfel, poate mai bine conturate. Partea a treia captează cu o nouă forță, sunetele sunt ferme, e acolo tensiunea pe care o aștepți, dar e mai sacadată, amploarea te învăluie ca o mătase de această dată.

Liepins vorbește cu clapele. Le îmblânzește, le dă comenzi, iar sunetul este în mâna lui schimbător. Nuanțe și dantelării, pasaje întregi în care te întrebi dacă e tot Rahmaninov și nu cumva a virat spre Grieg. Curgerea e rău, forța e vânt, un fel de natură revărsată în clape. Emoționant, delicatețe infinită pe pasajele pline de melancolie, fluiditate. Multă emoție, forță reținută.

Gata? S-a terminat? Deși în 1909, la prima reprezentație a Concertului nr. 3 de Rahmaninov, criticii vremii au acuzat lungimea textului muzical, deși publicul de peste 109 ani era puțin nervos la perspectiva aceluiași concert de trei ori, seara s-a terminat parcă prea repede.

Decizia juriului a înclinat balanța către Daria Parkhomenko, probabil cea mai aproape de textul concertului, de spiritul piesei, cu un registru larg de nuanțe și abilitatea de a doza perfect dialogul cu orchestra.

În seara celor trei Rahmaninov nr. 3, trei interpreți au propus trei viziuni complet diferite, toate valide, toate cuceritoare: una a unui vrăjitor de sunete, mai grea, ancorată în retorta de emoții, alta a unei zâne amazoane, când diafană, când ca o sabie, și o a treia a unui elf, stăpân al sunetelor naturii.

Concursul Enescu, la aniversarea de 60 de ani, se închide cu o gală memorabilă și, desigur, cu un prilej de a mai comenta încă multe luni care dintre interpretări ar fi meritat trofeul. Ediția din acest an a adus o creștere de 26% în participare din partea concurenților, o creștere evidentă în participarea publicului și o greu estimabilă, dar evidentă creștere în forță a competiției. Cartea de vizită laureat al Concursului „George Enescu” devine din ce în ce mai relevantă.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele