Ofertă bogată pe piața editorială românească, titluri numeroase și de toate felurile, însă cu tiraje – din păcate – în general modeste, cu excepția câtorva categorii de cărți mai atractive, în special cele „practice”, și a puținilor autori-vedete. N-au fost vânzări nemaipomenite nici până în 2010, când piața s-a prăbușit, urmare a crizei instalate în Europa și la noi în 2008-2009 și a tăierii – apoi – drastice a salariilor plătite de la bugetul de stat, după ce dispăruseră și „cupoanele” oferite timp de câțiva ani profesorilor pentru achiziționarea de cărți. Tirajele actuale sunt – însă – jenante pentru o țară cu o populație de mărimea celei din România. Ce-i drept, piețele editoriale de pretutindeni înregistrează reculuri severe, noile generații „nu mai citesc” (oare?!) ș.a.m.d.
O categorie aparte de cărți de succes, la noi și oriunde: cele regale. Dinastiile furnizează subiecte atrăgătoare, vandabile, fie în registru solemn, cu accent asupra tradițiilor și a simbolisticilor naționale, fie din perspective mai „magazinistice”, care permit accesul în „culisele” vieților, când mai vesele, când mai triste, pe care – vor, nu vor… – le trăiesc capetele încoronate și cei din jurul lor, unii fericiți, răsfățați de soartă, alții cu mari probleme, drame, tragedii. Nu sunt ignorate nici poveștile sentimentale și alte picanterii pe care publicul le degustă.
Cărțile de gen au parte de o conjunctură specială la noi, beneficiind de simpatia în creștere față de Familia Regală de România, după denigrarea ei continuă în perioada regimului comunist. De circa un deceniu-un deceniu și jumătate, un număr considerabil de volume de diverse facturi, studii, evocări, albume s-au ocupat de cei patru monarhi ai noștri, de reginele și de odraslele lor, de ocupațiunile lor favorite sau de palatele în care au trăit, au fost publicate ori republicate texte ale augustelor figuri care au scris literatură sau au ținut jurnale.
După Elegia pentru Mihai a lui Ion Vianu, pe care am prezentat-o în urmă cu două săptămâni – despre alte cărți regale recente, acum.
Mic inventar de reprezentante feminine ale Dinastiei
Un mic inventar-album e Flori din trecut. Regine și prințese regale ale României de Lelia Zamani și Emanuel Bădescu (Editura Vremea, Col. „Aristocărți”, 2018, 152 p.). 11 la număr sunt personajele feminine care reprezintă aici Dinastia: primele trei regine ale noastre, Elisabeta, soția lui Carol I, Maria, soția lui Ferdinand, și Elena, soția lui Carol al II-lea, cele trei fiice ale celui de-al doilea cuplu regal, Elisabeta, Maria și Ileana, și cele cinci ale lui Mihai, al patrulea rege, și ale Anei, și anume Margareta, actualmente „Custode al Coroanei”, Elena, Irina, Sofia și Maria. Despre unica fiică a primului cuplu regal, Maria, moartă la 3 ani și 7 luni, victimă a unei epidemii de scarlatină, e vorba în capitolul consacrat mamei sale. Regina Ana lipsește, fără explicații, din sumar, ea apărând doar în câteva fotografii.
Cartea e elegantă, la scara modestă a formatului său minion, dar special, „pe lat”. Prezentările – rezumative, „de popularizare”, preponderent factuale, cursive, agreabile. Aproape toate portretele de până la fiicele lui Mihai și ale Anei aparțin – de fapt – unor regine, cu excepția Ilenei, căci soții celorlalte două fete ale Mariei, Elisabeta și (tot) Maria, au fost și ei regi, al Greciei, respectiv al Iugoslaviei. Concentrate în câteva pagini urmate de grupaje fotografice, în alb-negru, în doar un scurt medalion și o imagine de familie în cazul Margaretei, și reduse la surorile sale la note de câteva rânduri, fără iconografie (dar se aflaseră în cadru, minus mezina, alături de părinți și de sora cea mare), biografiile reginelor și prințeselor noastre sunt adeseori spectaculoase, rocambolești în unele momente, cu momente ori perioade de fericire, câteodată înduioșătoare, dar și cu întorsături de destin severe, necruțătoare. Și poveștile lor de viață, și fotografiile merită descoperite sau – de către cunoscători – răsfoite încă o dată.
Se adaugă la final un text consistent al Ruxandei Beldiman despre cariera artistică de tinerețe a Prințesei Ileana (comunicare științifică susținută în 2010, publicată – fără vreo mențiune la reluare – în Studii și cercetări de istoria artei. Artă plastică, Tomul 1 (45), 2011). Autoarea a pus cap la cap toate datele pe care le-a putut recolta, a identificat lucrările de sculptură în muzee, a pescuit informații din Arhivele Naționale și din presa interbelică, a stat de vorbă cu persoane care mai știau câte ceva la temă. Ilenei i-au fost profesori Jean Al. Steriadi, de desen, și Ion Jalea, de sculptură (modelaj). A preocupat-o și decorația de arhitectură și a făcut și ilustrație de carte „acuarelată”, la propriile sale memorii, publicate în 1952 peste Ocean, unde se stabilise (a trăit între 1909 și 1991). În anexă sunt catalogate cele 13 lucrări – o medalie comemorativă, o plachetă, 6 portrete, o „figură simbolică”, 2 nuduri și 2 lucrări de sculptură mică – identificate în muzee și colecții sau menționate în presă. Editura îi dedică întreaga carte Ruxandei Beldiman, stinsă timpuriu din viață, la 44 de ani și câteva luni.
O poveste de(spre) exil
Reginele și prințesele noastre au scris, au desenat și au pictat, au sculptat, au cântat, au cules folclor, au adus în jurul lor literați, artiști, arhitecți, adăugând astfel Dinastiei o prețioasă dimensiune intelectuală și creativă.
Nu de mult a fost reeditată povestioara Reginei Elisabeta/ Carmen Sylva Domnul Pulcinel/ Monsieur Hampelmann/ Monsieur Polichinelle/ The Story of Mr. Jumping Jack, scrisă în 1891-1892 și publicată în 1898 cu text cvadrilingv și cu ilustrații realizate de André Lecomte du Noüy, versiunea probabil primă, în germană, fiind reprodusă și în scriitura de mână a reginei, prețios-ornamentată (toate reluate acum în ediția îngrijită și postfațată de Silvia Irina Zimmermann, Editura Vremea, Col. „Aristocărți”, 2017, 102 p.). E – la prima vedere – o tipică istorioară pentru copii, cu un omuleț de lemn „croit” de un meșter de jucării. Poate sub influența deja faimosului Pinocchio, pe care Carlo Collodi îl imaginase cu un deceniu înainte, Regina Elisabeta deapănă „biografia” lui Pulcinel, băiețelul cu sfori care descoperă mai întâi lumea din magazinul plăsmuitorului său, apoi pe cea adevărată, atunci când e cumpărat de o fetiță. Va afla că există luna, pe care n-o văzuse niciodată, căci meșterul trăgea mereu obloanele seara, își descoperă speriat umbra, care-l face să se teamă, asemeni oamenilor, de „tainicul necunoscut”, trece prin câteva deteriorări care-l scot din uz, se simte umilit de o altă păpușă, mai sofisticată decât el, și, atunci când ajunge să fie strivit, inert, are viziunea înălțării către rai, către – firește – „cerul păpușilor de lemn”, populat de „Pulcineli”. În postfața cărții, îngrijitoarea ediției, Silvia Irina Zimmermann, reconstituie cu mare minuție împrejurările în care regina a compus povestea, și anume în exilul său în Germania, după ce încurajase idila dintre Prințul Moștenitor Ferdinand, pe-atunci încă holtei, și domnișoara ei de onoare Elena Văcărescu. În tristul destin al lui Pulcinel Elisabeta și-ar fi proiectat propria dramă. Silvia Irina Zimmermann are și meritul de a-l fi identificat pe adevăratul autor al desenelor, nu pictorul Jean-Jules-Antoine Lecomte du Noüy, căruia îi erau până acum atribuite, ci fratele său André, arhitect al Casei Regale a României. În ediția princeps lipsește… prenumele, de unde confuzia!
Și reeditarea Domnului Pulcinel e dedicată memoriei Ruxandei Beldiman.
Uimitoarea „Regină-soldat”
Un de-a dreptul luxos album de fotografii ale Reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, presărat cu câteva texte despre personalitatea sa și despre epocă, a apărut în întâmpinarea Centenarului Marii Uniri: Regina și Frontul/ The Queen and the Front (bilingv, Coordonatori: Daniela Mihai și Anca Beatrice Todireanu, Editor: Ioan Cristescu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, 200 p.).
Devotamentul Reginei Maria față de țară, implicarea sa nu doar politică, pe lângă Regele Ferdinand, dar și ca susținătoare a moralului trupelor românești în primul război, inspectate în repetate rânduri, apoi ca soră medicală în spitalele de campanie, erau bine cunoscute. La fel – au mai fost circulate și expuse măcar o parte din puzderia de imagini ale sale de pe front, realizate din abundență, aproape euforic, cu tehnica pe-atunci încă nouă a fotografiei. Atent prelucrate și paginate, splendid imprimate, portretele solitare ale reginei, călare pe cal, în uniformă de comandantă a Regimentului 4 Roșiori, sau în uniformă de soră medicală, instantaneele în care apare alături de rege sau împreună cu comandanții armatei, pozele de grup cu militari, cu personal spitalicesc sau răniți, imaginile din reședințele bucureștene și din cele din refugiul în Moldova – toate compun un admirabil „film” de epocă, alb-negru, cu multe cadre în „sepia”, cu atașante note „retro”, de ingenuitate involuntar-teatrală, impresionant în fond, dominat de figura carismatică a „Reginei-soldat”, supranumită și „Mama răniților”. Textele – inegale, încercând să împace festivismul centenar cu reconstituirea istorică specializată. Semnatari sunt o serie de oficialități precum șeful Statului major al Apărării, ministrul Culturii (între timp schimbat…), șeful Departamentului pentru Situații de Urgență și cel al Societății Naționale de Cruce Roșie, plus simpaticul ambasador din ultimii ani al Marii Britanii la București, Paul Brummell, care scrie cu mare respect despre Regina Maria ca despre, „probabil, cetățeanul britanic care a avut cea mai mare influență asupra istoriei României” (era, pe linie paternă, nepoată a Reginei Victoria, ca și, pe linie maternă, a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei). Utile – recapitulările istoricilor Sergiu Iosipescu, Narcis Dorin Ion, Anca Beatrice Todireanu, Bogdan Maleon și a diplomatului Ștefan Popescu, care urmărește – firește – succesele internaționale, uimitoare, ale protagonistei.
Uimitoare Regină Maria am avut!