Kafka și Gogol, doi glumeți triști

196
4 minute de lectură

Eticheta care i s-a pus lui Kafka, reprezentant al literaturii absurdului, e incorectă. Kafka n-a descris realități absurde. El e, din contră, vizionar. Avea studii înalte de drept și știa ce se întâmplă la procese. Cea mai cunoscută scriere a lui, „Procesul”, nu e un roman al absurdului. E vorba despre un tânăr pe care îl chema K. Pe Kafka nici nu-l interesa numele, pentru că nu K este personajul principal. Pe acest tânăr K îl iau de acasă doi bărbați care îl acuză de ceva. Dar n-am făcut nimic, zice K. N-are importanță, ceva tot ai făcut. Și îi intentează proces. Unul care părea să fie de durată. Pe sălile tribunalului, murdar și sufocant, la un moment dat, K se întâlnește cu un alt acuzat care îl întreabă. De când ai procesul? De 6 luni.

Vai, se miră insul. Ce proces tânăr! În acest moment, ne dăm seama că procesul este personajul principal. E umanizat. E tânăr, nu bătrân. Mai lipsea să spună că e un proces înalt, blond și cu ochi albaștri. Kafka spune de fapt că toți suntem judecați și condamnați, de societate sau de divinitate, sau de destin, depinde cum vreți să-i spuneți, și că judecata e de multe ori nefirească. La final, cei doi tipi care l-au arestat vin acasă la K, îl iau, îl duc pe un câmp și-l înjunghie în inimă. K moare apucând să rostească: ca un câine! În „Metamorfozele”, e vorba despre un tânăr, Gregor, care se trezește într-o dimineață transformat în gândac. Avea aceleași dimensiuni și aceeași personalitate. Putea chiar să și vorbească. Era chiar îngrijorat că întârzie la serviciu și că va fi dat afară. Interesantă este reacția familiei pe care o întreținea. Mama leșină, sora lui simte o oarecare compasiune, iar tatăl îl ia la bastoane. Viața merge mai departe. Tatăl e nevoit să-și găsească o slujbă, iar sora lui, Grete, e singura care-l îngrijește și-i aduce de mâncare. Gregor își duce viața de gândac cu o oarecare demnitate. Învață să se cațere pe pereți și chiar petrece timp cu familia. Doar tatăl e dezgustat și, la un moment dat, aruncă în el cu un măr care-i perforează carapacea. Infecția îl duce pe Gregor spre o moarte lentă, dureroasă și în amară tristețe. Ar fi putut fi un gândac fericit, dar n-a avut noroc!

Nici moartea lui Kafka, deși pare, n-a fost absurdă. A murit de foame, nu pentru că n-avea ce să mănânce, ci pentru că nu mai putea să înghită.

Nu la fel stau lucrurile cu Gogol, marele scriitor rus. În nuvela lui „Nasul” găsim absurdul cu aproape un secol înainte ca acesta să apară pe piață. Un maior din Sankt Petersburg, Kovaliov, se trezește într-o dimineață fără nas. Intră în panică și începe să-l caute. Doar că nasul dezvoltă o viață proprie și chiar ajunge la un moment dat consilier de stat, funcție mai mare decât a stăpânului său. Se îmbracă elegant, se plimbă pe malul Nevei și, într-o zi, e oprit de un amic al maiorului. Nu vă supărați, zice acela politicos, nu cumva dumneavoastră sunteți nasul maiorului Kovaliov? Nu, domnule, răspunde nasul, la fel de politicos. Cred că mă confundați. Aici umorul este la cote maxime. Cum dracului să recunoști un nas? Și să te apuci să discuți cu el punându-i o întrebare tâmpită. La ce să te aștepți? Ca nasul să recunoască? Da, domnule, eu sunt. Cum mai merg treburile la serviciu? Ce mai fac copiii? Doamna e bine? Simpatic e că nasul nu neagă că e nas. El doar minte spunând că nu e nasul indicat. 
Spre deosebire de Kafka, Gogol e mai optimist. Nasul se întoarce la proprietar și își reia viața de organ olfactiv. Nu e nevoie de scuze, împăcarea e hollywoodiană. La fel și happy-endingul.
Dar, ca și Kafka, Gogol moare tot de foame. Nu pentru că n-avea bani și nu pentru că avea dificultăți la înghițit. Pur și simplu, a refuzat să mai mănânce.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele