La NEET nu stăm mai bine decât media UE

23 minute de lectură

Cătălin Dogaru

NEET nu este vreun acronim din domeniul informatic, ci un termen care reflectă o realitate socială sumbră pentru România, fiind indicatorul care arată numărul tinerilor din categoria de vârstă cuprinsă între 16 şi 24 de ani care nu urmează vreo formă de învăţământ şi care nici nu au un loc de muncă (în engleză, „Not in Education, Employment or Training”, ceea ce, tradus, ar însemna neinclus în programe educaționale, în câmpul muncii ori în programe de formare profesională).

Conform celor mai noi date, cuprinse în documentul făcut public la începutul acestei săptămâni de către Ministerul Finanțelor Publice – Programul de convergență 2019-2022 varianta mai 2019 –, rata tinerilor de 15 – 24 ani neocupați, care nu urmează nicio formă de educație sau de instruire (rata NEET), deși în scădere începând cu 2015, continuă să fie relativ ridicată (comparativ cu media UE), poziționându-se la valoarea de 15,2% în 2017, respectiv la valoarea de 14,8% în trimestrul III 2018.

Cauza, conform aceluiași document, ține în principal de „modificările structurale induse de evoluțiile tehnologice rapide, cum ar fi digitalizarea, automatizarea, robotica sau inteligența artificială, precum și de cererea de competențe aflată în continuă creștere și schimbare, care reprezintă provocări considerabile pentru sistemul de formare profesională și pentru adulții aflați pe o piață a muncii care evoluează într-un ritm rapid”.

Altfel, spus, o cauză principală a ratei NEET ridicate este neadaptarea sistemului educațional românesc la actualele cerințe ale pieței muncii, problemă invocată în ultimii ani din ce în ce mai des de către angajatorii din economia națională și care în prezent nu și-a găsit o soluție adecvată, după cum o arată aceste statistici.

„Statisticile arată că 17% din tinerii cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani nici nu învaţă şi nici nu lucrează, iar nivelul acestui indicator este foarte mare prin comparaţie cu cel din alte state. Procentul este mult mai mare în rândul fetelor din această categorie de vârstă, având în vedere că o cincime dintre acestea nu fac absolut nimic”, se preciza într-o analiză a Direcţiei generale de demografie şi statistică socială din cadrul INS privind impactul recalculării indicatorilor statistici din cercetarea făcută de INS pe piaţa forţei de muncă, după datele definitive de la recensământul din 2011. La nivelul statelor Uniunii Europene, media acestui indicator este de 13%, cu cel mai ridicat nivel în Italia (de 22,2%) şi în Bulgaria (21,6%).

Neînregistrat la agenția de ocupare

În România, conform datelor INS, se estimează existența unui număr de aproximativ 400.000 de tineri NEETs. Dintre aceștia, în prezent, doar o mică parte sunt înregistrați în baza de date a ANOFM, respectiv aproximativ 15% din cifra estimată, iar mai puțin de 1% din ei primesc indemnizație de șomaj. La mijloc e o chichiță semantică și birocratică importantă: a fi „șomer” în România înseamnă că ești înregistrat la agenția de ocupare, ceea ce înseamnă, teoretic, că îți cauți un loc de muncă și că agenția te ajută să-l găsești. Cu alte cuvinte, România definește șomerii nu prin raportare la activitatea de a munci, ci prin actul birocratic de înregistrare la o instituție a statului.

Numărul celor care termină anual liceul e undeva la 150 de mii, așadar numărul celor 400.000 de tineri NEETs echivalează cel puțin cu două generații de liceeni care sunt inactive, deci, cel mai probabil, care nu se pot întreține și care, mai devreme sau mai târziu, vor deveni un cost pentru societate. Cei mai mulți NEETs sunt în rândul femeilor și al populației rurale.

Manuela Stănculescu, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, spune că astfel de tineri au existat dintotdeauna, dar „e bine că acum există o etichetă, pentru că înseamnă că Europa recunoaște că are o problemă”. Ea crede însă că în România statisticile ar putea fi supraevaluate, din cauza numărului mare de tineri plecați din țară, dar asta nu rezolvă problema, pentru că, dacă se vor întoarce peste cinci ani, tot NEETs vor fi.

Conform celui mai nou studiu privind tinerii NEET, unii dintre ei sunt expuși unui risc mai mare de a deveni NEET decât alții. Tinerii cu un nivel scăzut de educație au un risc de trei ori mai mare de a deveni NEET, comparativ cu persoanele cu studii superioare; tinerii cu dizabilități sau probleme de sănătate sunt cu 40% mai expuși riscului de a deveni NEET decât cei care au o stare de sănătate bună.

Persoanele cu dizabilități care se încadrează în NEET reprezintă, în date statistice relative, aproximativ 6,5% din numărul total al tinerilor NEET. Astfel, în cadrul acestei categorii de persoane vulnerabile, tinerii NEET cu dizabilități fac parte din categoria persoanelor aflate într-un grad extrem de ridicat de excluziune socială, confruntându-se, de asemenea, cu discriminarea multiplă pe piața muncii, discriminare cauzată de o mulțime de factori.

De asemenea, o categorie cu nevoi specifice și care presupune intervenții personalizate este cea a tinerelor mame care au abandonat școala sau cea a tinerilor care au persoane în întreținere sau în îngrijire.

Problemele tinerilor trebuie privite din mai multe perspective: abandonul școlar, nivelul scăzut de educație sau calificare, dificultatea de a găsi un loc de muncă, ocuparea unui loc de muncă de calitate și durabil, șomaj, inclusiv șomaj de lungă durată.

Contextul familial s-a constatat că este, de asemenea, fundamental pentru determinarea cauzelor care au condus tânărul la statutul de NEET, pentru aceasta fiind nevoie de o implicare activă a mai multor factori, chiar de la nivelul comunității locale (asistent social, consilier școlar, mediator, asistent medical/medic etc.). Adesea, tinerii NEET se confruntă cu vulnerabilități multiple (sărăcie, dizabilitate, plus lipsă de educație și competențe sau apartenență la o familie afectată de consumul de alcool, violență domestică, cu persoane aflată în îngrijire, plus abandon școlar etc.). Pentru ieșirea din statutul de NEET, acești tineri au nevoie de asistență pe termen lung, măsuri de acompaniere și implicare directă, nu doar ale agentului Serviciului Public de Ocupare (SPO), ci și ale factorilor menționați mai sus, într-o intervenție integrată, la nivelul comunității.

O analiză statistică a Serviciului Public de Ocupare SPO (Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă) a arătat că aprox. 70% dintre tinerii care sunt înregistrați sunt absolvenți de liceu, 20% sunt absolvenți de învățământ superior, mai puțin de 5% sunt persoane cu dizabilități și sub 1% aparțin minorității rome (cei mai mulți dintre ei au fost identificați prin intermediul programelor implementate de SPO, de exemplu Caravana privind ocuparea forței de muncă, campaniile de conștientizare organizate în parteneriat cu autoritățile publice locale).

Tinerii invizibili

Conform Institutului Național de Statistică (INS), șomajul în rândul tinerilor a atins cel mai ridicat nivel în ultimul trimestru din 2015, în timp ce rata de ocupare a populației în vârstă de 20-64 de ani a fost de 66,1%, la o distanță de 3,9 puncte procentuale față de ținta națională de 70% stabilită potrivit Strategiei Europa 2020. Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15‐64 ani) a fost de 61,4%, în scădere față de trimestrul anterior cu 1,8 puncte procentuale.

Conform OUG 60/2016, tânărul NEET este tânărul cu vârsta cuprinsă între 16 și 24 de ani care nu are loc de muncă, nu urmează o formă de învățământ și nu participă la activități de formare profesională. Tinerii care au părăsit sistemul de învățământ și formare și se află în căutarea unui loc de muncă se pot confrunta cu obstacole semnificative, datorate unei varietăți ample de motive. Se întâmplă ca tinerii ieșiți de pe băncile școlii, după primele interacțiuni cu instituțiile ineficiente ale Statului Român, să-și piardă încrederea în autorități precum Agențiile Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM), care îi pot ajuta să-și găsească de muncă. Ajutorul de șomaj – dacă îl primesc – e mic și vine maximum un an, așa că nu se mai înregistrează și devin invizibili.

Întrebarea în legătură cu acești tineri este pe unde se pierd și ce se face pentru ei.

Școlile nu păstrează contactul cu elevii, odată ce aceștia termină sau abandonează – și, implicit, nici nu putem să știm ce să facem cu ei. Cu atât mai mult cu cât în România practica uzuală este aceea ca instituțiile să dea vina una pe alta, pentru lucrurile care nu funcționează. De asemenea, este uzual să vorbim, în context românesc, despre cât de ușor se poate manipula prin cifre și definiții, despre proiecte private și de stat care se suprapun, despre aproximativ 30 de centre făcute cu bani europeni care ar fi trebuit să ajute tinerii să se angajeze și care s-au închis imediat ce s-a terminat proiectul și așa mai departe.
Comisia Europeană va aloca în următorii ani fonduri pentru ei pentru că, în viziunea acesteia, sunt ușor activabili și cu potențialul cel mai mare: sunt flexibili, au mai puține responsabilități familiale și mai mult timp pentru a munci și a se reintegra social.

Ministerul Muncii spune că indicatorul NEET a intrat pe agenda guvernului român în 2013, odată cu recomandarea Comisiei Europene ca fiecare țară să ofere tinerilor până în 25 de ani, în termen de patru luni după ce au terminat ultima formă de învățământ sau ultimul job, o ofertă de a se reîntoarce în educație, de a urma un program de ucenicie într-o fabrică, un stagiu profesional într-o firmă sau o ofertă de angajare – cu alte cuvinte, o garanție, din partea țării, de reîntoarcere în sistem.

Programul Comisiei Europene s-a numit „Garanția pentru tineret” și, pentru perioada 2014-2015, fiecare țară trebuia să-și găsească singură metodele de implementare. Banii veneau atât de la UE, cât și de la guvernele naționale și trebuiau să acopere atât măsuri ale Ministerului Muncii, cât și ale Ministerului Educației, Energiei și Mediului de afaceri. Interesul României părea dat, așadar, nu de rezolvarea problemei, ci de existența fondurilor și de recomandarea UE.

Nimeni n-a avut interes pentru tineri

La nivel birocratic „NEETs înseamnă că ai niște fonduri special pentru niște tineri și tu să vrei să iei banii aceia. Dar așa fac și alte țări”, spune în continuare dna Stănculescu. „Ca stat, trebuie să fii oportunist și să te folosești de banii disponibili, dar îți trebuie o viziune: ce vreau să fac cu acești tineri, or, în România nimeni n-a avut interes pentru tineri”.

Pentru că tinerii, în general, nu votează, iar aceștia, cu atât mai puțin.

Tinerii NEETs din România sunt tocmai cei care nu au încredere în instituțiile statului și în societate în general, probabil nu au nici foarte mulți prieteni. Nu interacționează cu instituțiile publice – poate, doar ca să ceară ajutoare sociale, dar și asta se întâmplă rar. Nu vor să iasă din bula în care se introduc singuri, de aceea e foarte greu să ajungi la ei.

Se pune atunci o întrebare esențială: din ce trăiesc? Din discuțiile cu acești tineri, am tras concluzia că principiul de bază în rezolvarea acestei probleme este atât de românescul „ne descurcăm”. Asta înseamnă că soluțiile găsite de acești tineri sunt fie la limita legalității (munca cu ziua – la negru), fie așteptând „ajutorul” financiar al părinților sau rudelor (mai ales dacă acestea sunt plecate la muncă în străinătate).

Pentru mulți tinerii din categoria NEET, lipsa de ocupație poate duce la activități ilegale, la consum de alcool și droguri, ceea ce crește probabilitatea de a rămâne fără slujbă. Cu cât au mai puțină experiență acumulată, cu atât vor câștiga mai puțin și vor avea acces la joburi de joasă calificare, care sunt și cele mai nesigure, perpetuând astfel cercul sărăciei – în România sunt cei mai mulți copii în risc de sărăcie din UE, și asta tocmai pentru că părinții lor sunt săraci.

Pentru statul român, acești tineri înseamnă costuri (asistență medicală, ajutoare sociale și alte subvenții) și resurse umane potențiale care nu sunt folosite. În momentul în care o grupă de vârstă nu produce, altcineva trebuie să producă pentru acea categorie.

Se pierde, astfel, de două ori: o dată, cu ceea ce ei ar putea contribui și nu contribuie, și a doua oară, cu ceea ce se cheltuie cu ei.

Mai mult, dacă nu intră pe piața muncii și nu își dezvoltă abilitățile pe care le-au obținut deja în școală, ei le pierd. E o investiție a statului în ei care se va irosi. Să pierzi peste 20% din forța de muncă așa, în neant, e foarte mult, în condițiile în care avem deja un deficit de forță de muncă, iar numărul tinerilor scade și al bătrânilor crește.

Pentru a înțelege mai bine contextul în care se situează acești tineri și cum se raportează instituțiile statului la ei, am investigat această problemă și am constatat o fragmentare a responsabilității și o lipsă de viziune. Ministerul Muncii e preocupat să scrie și apoi să raporteze strategiile pe care le cere Comisia Europeană, ANOFM se interesează de acești tineri doar dacă le-au călcat pragul și devin un număr în rapoartele lor, iar Ministerul Educației evită întrebările despre misiunea pe care și-o asumă în ceea ce-i privește, deși acești tineri ar trebui să fie o prioritate, la nivel instituțional.

De exemplu, România a decis ca acele patru luni din „Garanția pentru tineret” să curgă nu după ce tânărul termină liceul sau e dat afară de la locul de muncă, ci la patru luni după ce se înregistra ca șomer.

Chiar și așa, Ministerul Muncii se laudă că a implementat acest program și, în plus, a făcut și alte două proiecte-pilot asemănătoare. Diferența a fost că „Garanția pentru tineret” a fost aplicată de ANOFM și acoperită din banii statului, iar cele două au fost realizate de firme private și ONG-uri, cu fonduri europene din vechiul program operațional destinat resurselor umane (POS DRU).

Directorul Direcției Politici de Ocupare din Ministerul Muncii spunea că, în 2014-2015, 321 de mii de tineri de 16–24 de ani „au beneficiat de un pachet de măsuri active conform profilului lor educațional și profesional”, dintre care 121.000 s-ar fi angajat. „Măsuri active” înseamnă însă informare și consiliere, mediere a muncii și subvenții pentru firme ca să-i angajeze, curs de formare profesională, ucenicie, stagiu profesional, primă de mobilitate pentru cei care își găsesc de muncă la distanță mai mare de 50 km, primă de instalare pentru cei care se mută pentru job în alt oraș.

Deși cifrele comunicate de minister arată impresionant, detaliile sunt mai relevante: din totalul celor 321.000, 26.000 au făcut un curs de calificare la AJOFM, 172 au încheiat contracte de ucenicie, 81 au luat prime de instalare și 54 de mobilitate. Ministerul recunoaște și că unii tineri sunt numărați de două ori: consilierea e obligatorie, așa că un tânăr consiliat despre ce înseamnă să-și caute un job e numărat o dată că a fost consiliat și a doua oară că a făcut un curs, de exemplu. Din start deci, cei 121.000 sunt numărați de cel puțin două ori. Și chiar dacă un tânăr care a fost consiliat pleacă acasă și AJOFM nu mai aude de el niciodată, el tot e numărat. Consilierul de ocupare vine și îi spune: „Știi că sunt locuri de muncă în județul ăsta? Da. Ai înțeles? Da. Bine, pa”. Se cheamă că este beneficiar al unei măsuri active. Iar explicația oferită va fi că angajații ANOFM nu au timp de mai mult.

La scară mai mică, situația e la fel de tragicomică. Se confirmă astfel ceea ce specialiștii în fonduri europene spun, mai în glumă, mai în serios: „Rolul unui proiect este să se termine”, iar România face din absorbția banilor un scop în sine.

Un exemplu concret l-am aflat de la organizația ASSOC, cea care activează în domeniul serviciilor sociale dezvoltând activități care vin în sprijinul grupurilor vulnerabile, implementează și monitorizează diverse proiecte în regiunile de Vest și Nord-Vest. Din 1.188 de tineri care au terminat cursuri de calificare organizate de ei, doar 80 s-au angajat. E de înțeles, dacă ne gândim că în comuna cu 4.000 de locuitori Ieud, din Maramureș, au fost formați 26 de babysitteri și 28 de lucrători în frizerie/manichiură/pedichiură. Au venit și din comunele învecinate, era cerere de babysitteri în Italia, iar cursurile au fost alese de participanți, explică organizatorii. (În sudul țării au fost și cursuri de detectivi particulari.) Mai mult, tinerii au primit bani ca să vină la cursuri: 350 lei pe lună timp de șase luni pentru un curs de bucătar sau frizer, de exemplu.

„Proiectele au avut un succes moderat”, scrie și un raport al Ministerului Fondurilor Europene (MFE). „Ceea ce în limbaj de consultanță înseamnă o frecție”, spunea Cristian Ghinea, ministrul fondurilor europene la acea dată. Astfel de proiecte, prin care până acum s-au dat bani pentru nevoi inventate, nu ar trebui să mai existe, adăuga el.

Pe de altă parte, spun cei de la ASSOC, au fost și tineri care fuseseră acceptați în ucenicie (timp de un an, învățau o meserie și luau salariul minim pe economie), care primeau și o locuință de serviciu (garsonieră de două persoane pentru care trebuiau să achite utilitățile) și care au renunțat după câteva zile spunând că banii sunt puțini și că nu le convine programul.

Aici, spunem noi, părerile pot fi nuanțate. Deși tinerii nu s-au angajat imediat, asta nu înseamnă că nu se vor angaja niciodată sau că nu pot câștiga niște bani: frizerul își poate tunde rudele și vecinii și tot e ceva. Iar uneori, simplul fapt că le-ai dat un sens și o activitate e un succes. Chiar dacă nu vin de prima dată, trebuie să continui să crezi în ei, să le reînnoiești oferta. E nevoie de timp și răbdare. Din păcate, autoritățile vor rezultate imediate: acum, 26 de babysitteri și 50 de frizeri.

Dar ca să faci oferta cât mai relevantă, trebuia să știi cui te adresezi. Să creezi un tabel complet cu numele, prenumele și adresa tuturor tinerilor NEET e aproape imposibil și nu poți să ceri asta niciunui stat. Pentru că oamenii sunt, prin definiție, invizibili, mai ales în fața autorităților. Singura variantă plauzibilă, reală, este aceea ca identificarea să fie făcută de serviciile de asistență socială, care, cel puțin la nivel de mici comunități, ar trebui să îi știe pe toți.

Ne lipsește un sistem

Într-un interviu acordat RFI în legătură cu situația tinerilor NEET din România, europarlamentarul Victor Negrescu spunea: „Ce ne lipsește nouă este un sistem, nu oameni”, „Un asistent social din România nu e mai prost decât un german, diferența e că germanul știe ce are de făcut. Totul e înregistrat, monitorizat. Ai noștri n-au nimic, nu există procedură, metodologie. Sunt puși să facă dosare pentru ajutoare sociale și asta fac.”

La noi, există o ruptură fantastică între serviciul de ocupare, cel de asistență socială, medicală și educațională, pe când afară toate astea sunt reunite într-un loc. „Pe teren, de exemplu, găsești o familie unde copilul nu merge la școală, mama are o dizabilitate, tata n-are job și bunica are nevoie de îngrijire”, a mai spus acesta. „La noi, se duce asistentul social și zice: pentru tata să vină AJOFM, pentru bunica să vină medicul de familie, pentru copil să vină mediatorul școlar și el rămâne cu mama și zice: vă dau un beneficiu social, că nu știu să fac altceva.”

Comisia Europeană a impus României încă din 2014 ca până la 31 decembrie 2016 să aibă un registru al tinerilor NEET. Fără acest registru, România nu ar fi putut accesa banii europeni adresați lor în perioada 2014-2020. Crearea lui a fost responsabilitatea ANOFM și s-a făcut cu bani europeni în perioada martie-decembrie 2015. S-a numit Chance 4 NEET. Doamna Geomina Țurlea, specialist în politici de ocupare, declara că: „Această bază de date ar trebui să-mi știe datele din buletin, date care vin de la Evidența Populației, ce școală am absolvit, de la Ministerul Educației, dacă lucrez, de la ANAF, dacă am vreo dizabilitate, de la Autoritatea pentru Persoanele cu Dizabilități. Iar dacă la momentul interogării bazei de date o persoană nu e nici la școală și nici nu lucrează, e considerată NEET”. Am întrebat dacă Ministerul Educației transmite către ANOFM datele elevilor care abandonează școala sau care termină liceul fără să dea BAC-ul și ni s-a  că astfel de informații nu au fost solicitate. Nu le-au dat din proprie inițiativă pentru că „e ca și cum v-aș trage pe dumneavoastră de mânecă pe stradă și v-aș întreba dacă vreți o bază de date. Poate se gândesc și ne solicită”. „S-a propus însă ca, anual, când un profesor din fiecare școală merge în comunitate să facă recensământul copiilor de șase ani care ar trebui școlarizați, să se intereseze și dacă în familia respectivă există tineri NEET.

„Fiecare instituție își protejează foarte strict atât teritoriul, cât și sarcinile, iar NEETs e o chestie între ministere”, mai spunea doamna Țurlea. „Acești tineri sunt, practic, ca bebelușul cu multe moașe, care rămâne cu buricul netăiat.”

Acum, ANOFM spune că registrul tinerilor NEET e funcțional și că în el sunt înregistrate 486.000 de persoane.

Va fi o mare pierdere de bani, crede Howard Williamson, profesor de politici europene de tineret la Universitatea din South Wales, Țara Galilor, cel care a tras primul semnalul de alarmă la nivel european: „Una dintre problemele cu România e că totul e despre managementul imaginii și campanii. E o abordare postcomunistă clasică a strategiilor de tineret. Plus obsesia pentru cifre, să spunem la sfârșit: am înregistrat 160.000”. E nevoie de multă gândire strategică înainte să operaționalizezi astfel de strategii, iar România nu e foarte bună la asta, crede Williamson și sugerează o pilotare de proiecte mici, pe trei luni, în care să se amenajeze centre pentru tineret cu activități care să îi atragă și să îi dezvolte (inclusiv proiecte artistice, muzicale), ca după aceea să începi să-i pregătești pentru un loc de muncă. Dă-le ceva care să-i intereseze, un spațiu unde să se adune și vor veni singuri – or, în România astfel de centre nu există.”

În aceste condiții, e îngrijorător că în următorii ani avem ocazia să cheltuim milioane de euro făcând aceleași lucruri ca până acum, cu eficiență aproape zero. Acești tineri sunt, de fapt, un efect al altor lucruri care nu funcționează, dar la care nu ne uităm. Rezolvarea problemei lor nu constă doar în a-i învăța o meserie și a le spune ce locuri de muncă sunt libere în săptămâna respectivă, ci și în a-i ține cât mai mult în școală, în a construi creșe la sat, ca părinții să poată lucra, în a-i convinge să se mute în alt oraș, dacă acolo sunt locuri de muncă, și în a le oferi locuințe ieftine de închiriat. Vorbim de NEETs, dar de fapt e vorba despre un set întreg de politici care trebuie gândite împreună. Dacă lanțul se rupe, sistemul nu funcționează.

Gabriel Nițulescu
Gabriel Nițulescu este jurnalist, comentator, analist economic și autor de cărți economice, cu articole publicate în presa economică românească. A fost jurnalist la Curentul, Ziarul Financiar, Capital, Banii Noștri, Ghidul de Bani și Financial Director Romania. A fost editor coordonator al săptămânalului Banii Noștri și redactor-șef al revistei lunare Financial Director România.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele