Visul piețelor emergente cu venituri ca în lumea bogată se izbește de realitate

Convergența încetinește acum, când tendința spre deschidere globală ar putea să ia sfârșit

50
7 minute de lectură

Liber schimb

PENTRU O ECONOMIE bogată, o rată de creștere care începe cu cinci ar fi un motiv de extaz. Pentru India, este o dezamăgire uriașă. Cifra sa de creștere trimestrială cea mai recentă se traduce într-o rată anualizată de doar 5,8%, cea de-a patra încetinire trimestrială consecutivă. Această rată este mai lentă decât cea a Chinei (o rată anualizată de 6,2% în al doilea trimestru al lui 2019, față de 6,4% în primul) și substanțial mai lentă decât se crede India capabilă să crească. Date recente sugerează că încetinirea s-a accentuat între timp (și o analiză publicată, în iunie, de un fost consilier al guvernului indian sugerează, de asemenea, că rate de creștere ca ale Chinei, înregistrate în trecutul recent, ar putea reflecta statistici precare). India nu este sortită eșecului; dacă ar fi putut să se aștepte, în mod rezonabil, să performeze mai bine, experiența din alte părți arată că ar fi putut foarte ușor să performeze mai prost. Însă încetinirea este încă un semn că narativele despre economiile emergente cu care se obișnuise lumea trebuie revizuite la modul serios.

În cea mai mare parte a secolului XX, economiile avansate au performat mai bine decât cele mai sărace. Dar, spre începutul mileniului, s-a produs o mutație dramatică. În termeni de PIB real per persoană, ajustat la paritatea puterii de cumpărare, doar 24% dintre țările clasificate acum de FMI ca fiind piețe emergente au crescut mai repede decât America de-a lungul anilor ʼ80. În deceniul care a început în 2000, prin contrast, 76% au făcut asta. Apoi BRICS – Brazilia, Rusia, India și China – erau la apogeu. Ratele sărăciei au scăzut radical în țările în curs de dezvoltare, iar ordinea economică mondială a fost rescrisă.

Convergența continuă: în ultimii zece ani, circa 60% dintre economiile emergente au crescut mai repede decât America. Dar aria geografică a creșterii de recuperare a decalajului se îngustează. Producția reală per capita ca proporție a celei din America a scăzut, din 2011, în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, din 2013 în America Latină și, din 2014, în Africa subsahariană. Estimările sugerează un declin al economiilor emergente din Europa, anul acesta, ceea ce lasă Asia ca pe un ultim avanpost al convergenței – desigur, unul mare și important. O fluctuație în India reprezintă, așadar, mai mult decât o lovitură dată mândriei indiene.

Sunt două explicații contradictorii pentru încetinirea convergenței. Una este că vremurile bune nu aveau să dureze mereu. Dezvoltarea este dificilă și, de aceea, atât de puține țări sărace au devenit bogate în secolul XX. Dar, în jurul anului 2000, acest truism, vechi de secole, a fost temporar suspendat de o combinație surprinzătoare de vânt din pupa. Lumea emergentă s-a trezit că este trasă înainte de cea mai uluitoare experiență de dezvoltare economică din istorie: patru decenii de creștere anuală de aproape două cifre în țara cu cea mai mare populație din lume. Simultan, lumea s-a bucurat de o expansiune fără precedent a comerțului global, impulsionată de schimbările tehnologice care le-au permis firmelor să creeze lanțuri de aprovizionare întinse peste zeci de frontiere naționale. Iar guvernele din lumea emergentă au învățat, din crizele trecute, cum să gestioneze mai bine capitalul străin. Asta a însemnat că au fost bine plasate atunci când investitorii au căutat profituri mai mari decât cele palide, oferite în întreaga lume bogată.

Dar China nu a putut să realizeze ascensiunea ei miraculoasă decât o singură dată. Lanțurile de aprovizionare sunt mai dezagregate ca niciodată. Și nu era decât o chestiune de timp înainte ca economiile bogate să își revină, iar perioada de condiții monetare extraordinar de ușoare, post-criză, să se încheie. Da, convergența e pe sfârșite, dar în această poveste, țările ca India nu prea au ce face pe măsură ce ratele de creștere scad, altceva decât să își dorească să fi profitat mai mult de moment, atât cât a durat el.

Nu dispare în zare

A doua teorie oferă posibilitatea ca piețele emergente să aibă încă spațiu de creștere. Țările sărace le prind din urmă pe cele bogate atunci când ratele de productivitate și cantitatea de capital per lucrător se ridică la nivelul celor din lumea bogată. Creșterea productivității este, în parte, despre mutarea lucrătorilor din sectoarele unde este scăzută în cele unde este înaltă (de la agricultura de subzistență, la producția de textile, să zicem), și parțial despre realizarea unei creșteri constate a productivității în cadrul sectoarelor. Cea de-a doua – creșterea susținută a productivității – este diferența dintre un episod scurt de recuperare a decalajelor care se fâsâie și progresul susținut spre venituri înalte.

În timpul accelerării creșterii din ultimele două decenii, multe țări și-au văzut cum crește stocul lor de capital. Destul de multe au trecut prin perioade de urbanizare și de reforme economice care le-au ajutat să aducă lucrători în fabrici și locuri de muncă din birouri, la niveluri mai mari de productivitate. Și în unele economii, bazele pentru creșterea susținută au fost și ele așezate în timpul boomului. Lanțurile dense de aprovizionare care s-au dezvoltat în jurul Chinei au servit drept conducte pentru know-how-ul tehnologic, transmițând elemente de inovație susținută spre economiile subdezvoltate. Pentru India, exporturile de servicii comerciale au jucat aproape același rol. India este cel mai mare exportator de servicii de tehnologia informației din lume, cu excepția Irlandei, unde cifrele sunt distorsionate de tertipurile de evaziune fiscală în contabilitate ale firmelor high tech americane.

Dacă nu a murit convergența, ratele încetinite de creștere sunt totuși un motiv de îngrijorare. Guvernele poate că au devenit complezente, abandonând nevoia de reforme și evitând investițiile în lucruri precum educația, care dezvoltă productivitatea. India ar vrea să depășească China, dar rata sa de alfabetizare, la circa 70%, este mai joasă decât ce reușise China acum 30 de ani. Mai rău, deceniile de marș spre o deschidere globală mai mare ar putea fi pe final. Pe fundalul unei agresivități economice crescânde, mai ales din partea Americii, companiile din lumea bogată se vor gândi, în mod natural, de două ori înainte de a investi în străinătate. O criză serioasă a comerțului global, dacă s-ar produce, ar putea să afecteze perspectivele piețelor emergente, pentru un deceniu sau chiar mai mult. O astfel de întârziere va deveni chiar și mai devastator de scumpă din cauza schimbării climatice pe care țările mai sărace o vor putea stăpâni mult mai greu decât cele bogate.

Totuși, există speranțe. Obstacolele care au apărut în calea dezvoltării ar putea să fie încă depășite. Președintele Donald Trump ar putea fi istorie peste 18 luni. Guvernele neliniștite de viziunile mortalității economice ar putea să descopere un entuziasm reînnoit pentru reforme, investiții și liberalizare. Dar, oricare teorie ar fi adevărată, dominația piețelor emergente a fost dovedită ca ceva care nu este deloc inevitabil. Pentru a pune miliardele de oameni din lumea în curs de dezvoltare înapoi pe calea spre venituri din lumea bogată va fi nevoie de eforturi din partea guvernelor, a firmelor și a lucrătorilor din întreaga lume – și de o mare doză de noroc.


Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Pe muchie de cuțit”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele