Dacă românii nu ar fi avut o viziune clară despre ce-și doresc pentru ei, pentru copiii și nepoții lor și nu ar fi depus un efort inteligent și mai ales stăruitor, de termen lung, poate că nu am fi avut niciodată unirea tuturor românilor de pe același teritoriu sub o singură coroană, ceea ce a fost la 1918 Marea Unire. Să nu uităm că și astăzi încă mai avem popoare ale Europei care nu au reușit să-și finalizeze proiectul național.

Acționând unitar, în baza unei ideologii, a unor idei fundamentale și manevrând geopolitic printre oportunități și amenințări, în aproape 250 de ani românii au parcurs drumul de la renașterea națională, prin efortul intelectual al Școlii Ardelene, la definitivarea proiectului național, România Mare. În termenii lui Paul Kennedy sau ai strategului american de origine română, Edward Luttwak, românii au avut o „mare strategie” (grand strategy). În viziunea lui Paul Kennedy, marea strategie este modalitatea de a integra diferite politici, timp de zeci sau chiar sute de ani, pentru a asigura evoluția unui popor. Iar arădeanul Edward Luttwak consideră marea strategie mai degrabă o ideologie decât strategie pură, „the ideology fueling state action”.

Analiza istorică a evenimentelor majore ale secolelor de deșteptare națională, a modului în care românii au acționat, dar mai important decât orice au gândit, ne ajută să identificăm pilonii acestei mari strategii: latinitatea, școala ca instituție esențială, orientarea spre Occident și gândirea geopolitică corectă.

Avem în primul rând conștientizarea latinității poporului român, ca fundament al europenității noastre. Istoric, prin latinitatea noastră, prin continuitate istorică și majoritate, nu eram cu nimic mai prejos decât celelalte popoare cu care împărțeam bunele, dar mai ales relele traiului în comun din Transilvania, sași, unguri și secui. Însuși modul în care această conștiință a legăturii cu Roma traversa Carpații se constituia într-un ferment al romanității noastre. Chiar înaintea transilvănenilor, moldovenii, având, prin intermediul polonilor, acces la școlile înalte ale Vestului, înțeleseseră că „de la Râm ne tragem”.

În ciuda vigorii biologice, datorită condițiilor istorice defavorabile, datorită asupririi și lipsirii de drepturi, a influenței nefaste a Orientului, ca oameni, românii „rămăseseră în urma civilizației”. Este meritul cărturarilor greco-catolici ardeleni, al celor pe care ulterior posteritatea i-a onorat cu titulatura de Școala Ardeleană, că au inițiat și consolidat deșteptarea națională prin progres cultural. Este meritul vlădicăi Inochenție Micu-Klein, dar și al lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai sau Petru Maior, pentru că au înțeles că românii nu pot să-și afirme drepturile și mai ales să le și câștige fără elite, școală și educație. Corifeii Școlii Ardelene s-au implicat în mișcarea națională având convingerea că este de datoria lor să-și ajute compatrioții să depășească decalaje culturale și politice acumulate și adâncite în timp. Ei au făcut din școală principala instituție a deșteptării naționale.

Pe măsură ce deșteptarea națională dădea roade și românii progresau cultural, am început să știm mai exact ce vrem, în ce fel de țară vrem să trăim. Prin latinitate nu ne-am descoperit numai rădăcinile istorice, dar am descoperit și lumea de dincolo de Orient, civilizația avansată a Occidentului, a verilor noștri latini din Italia și Franța sau a Europei Centrale, de care geopolitc sau ca spațiu de civilizație Transilvania aparținea. Crescând numărul studenților români din școlile Apusului, intensificându-se interacțiunile economice și de afaceri cu mesagerii Vestului, românii s-au hotărât că „vor o țară ca afară”, un „mic Paris”, o „Belgie a Orientului”. Până la 1947 și tragica și forțata integrare a noastră în lumea comunistă, mult dincolo de 1918, românii au făcut tot ce au putut ca să-și lege țara de Occident. Inclusiv prin aducerea pe tron a unei dinastii europene. La 1866 am pus coroana lui Mihai Viteazul sau a lui Ștefan cel Mare pe capul unui european pentru ca prin el să ne europenizăm și noi toți.

Fiind înconjurați de trei imperii ostile, Țarist, Habsburgic și Otoman, care râvneau la teritoriile noastre, am fost obligați să devenim, avant la lettre, buni geopoliticieni, îmbinând spectaculos diplomația cu rezistența militară. În cei aproape 250 de ani de realizare a României Mari a trebuit să citim corect diferitele situații internaționale complicate în care am fost atrași, poziționându-ne inteligent mai de fiecare dată. Așa am știut să obținem avantaje semnificative și din Tratatul de la Adrianopole, în 1829, construind o relație economică importantă cu Anglia, dar și din celelalte complicate conjuncturi geopolitice europene. Având consistente afinități culturale cu ei, am construit o relație de alianță cu francezii, Franța devenind principalul nostru sponsor internațional. Am aderat la marile idei europene la 1848. Am valorificat șansa înfrângerii Rusiei în războiul din Crimeea, obținând pe acest fond de slăbiciune rusă Unirea Principatelor la 1859. Astfel, având deja conturat statul român modern, „stat de necesitate europeană”, aflat în plin proces de modernizare, relaționat tot mai bine cu cancelariile occidentale, am putut obține celelalte confirmări internaționale necesare, Independența la 1877 și Regatul la 1881. În felul acesta, de data aceasta de la sud și est de Carpați, tânăra Românie, încă mică, dar ambițioasă, se pregătea pentru ce avea să fie încununarea proiectului național, a unui efort de aproape 250 de ani. Marea Strategie a românilor, fiind înțelept formulată și eroic pusă în acțiune, avea să ducă la formarea României Mari. Decizia lui Samuil Micu de la 1779 de folosire a alfabetului latin pentru tipărirea volumului „Carte de rogacioni” se dovedise profetică.