Mario Draghi și BCE se confruntă cu o încetinire a zonei euro

Ce trebuie să facă Mario Draghi pentru a înviora economia Europei

27
6 minute de lectură

Dată fiind creșterea riscului de recesiune în Europa, BCE trebuie să acționeze.

Foto: Getty Images / Guliver

DACĂ MARIO DRAGHI se aștepta să aibă câteva luni de liniște înainte de pensionarea sa de la Banca Centrală Europeană (BCE) la sfârșitul lunii octombrie, el a fost dezamăgit. El a stat în funcție timp de opt ani de echilibristică la mare înălțime. În 2012, a domolit panica legată de dezintegrarea zonei euro, angajându-se că va face „orice va fi nevoie” pentru a salva moneda unică. În 2015, a introdus relaxarea cantitativă (QE –quantitative easing-, crearea de bani pentru cumpărarea de obligațiuni) în fața opoziției acerbe a statelor membre nordice. Acum, zona euro cochetează cu recesiunea, iar guvernele nu ajută cu lentoarea în a relaxa politica fiscală. La reuniunea băncii centrale din 12 septembrie, Draghi trebuie să se scuture de praf pentru o ultimă oară.

Temerile investitorilor privind o recesiune și impactul războiului comercial au dat de-a dura randamentele obligațiunilor. Șoimii BCE – ca Jens Weidmann, șeful Bundesbank, și Klaas Knot, de la banca centrală olandeză – avertizează împotriva reacțiunii exagerate cu un stimulent mare. Datele economice sunt însă groaznice. În Germania, producția s-a redus în trimestrul al doilea, iar unii economiști anticipează o altă contracție în cel de-al treilea. Italia stagnează. Potrivit unui sondaj în rândul managerilor de achiziții dat publicității pe 2 septembrie, declinul producției manufacturiere din Europa nu dă niciun semn de diminuare. Cu cât sunt mai profunde și durează mai mult, cu atât este mai probabil ca problemele să se reverse și peste restul economiei. În Germania, vânzările cu amănuntul sunt deja în scădere, firmele plănuind să angajeze mai puțini lucrători.

Inflația este periculos de mică. Atât cea preconizată, cât și cea „de bază” – care elimină prețurile volatile la alimente și energie – sunt blocate la circa 1%, sub ținta de inflație a BCE, de mai jos, dar aproape de 2%. Așteptările pe termen mediu ale investitorilor, măsurate de ratele swap, au scăzut până la 1,2%, mult sub nivelurile din 2014-2015, când banca se pregătea să lanseze programul de relaxare cantitativă. Opiniile specialiștilor în prognoze expuse în sondajele BCE sunt acum la cel mai sumbru nivel de când au început sondajele în 1999. În încercarea sa de a-și mări credibilitatea, banca și-a modificat limbajul pentru a sublinia că nu dorește să scadă în mod repetat sub ținta de 2%. Însă fără acțiune, acele cuvinte au prea puțină importanță. Unii economiști, printre care Larry Summers de la Universitatea Harvard, afirmă că, dată fiind puțina muniție rămasă, băncile centrale ar trebui să se abțină de la acțiuni care să forțeze guvernele să încalce politica fiscală. Ei au dreptate că motivul esențial al problemelor economice este lipsa cererii. Costurile împrumuturilor suverane sunt, într-o mare parte a zonei euro, aproape de zero sau sub zero. Într-o lume ideală, guvernele lumii ar sări pe șansa să împrumute atât de ieftin pentru a investi. Și este, de asemenea, adevărat că politica monetară poate să fie mai puțin eficientă deoarece ratele sunt atât de scăzute. Rata BCE la depozite este deja -0,4%. La un moment dat, avantajele reducerilor succesive vor fi compensate de costurile lor, de exemplu dacă clienții încep să retragă fonduri din bănci și, astfel, le destabilizează. În condițiile financiare care sunt deja mult mai relaxate, QE nu va mai fi la fel de eficientă ca în 2015.

Însă ca BCE să se retragă și să nu facă nimic ar fi un gest iresponsabil. Ea are obligația legală să realizeze stabilitatea prețurilor. Guvernul Germaniei nu are chef să împrumute pentru a cheltui, chiar dacă întreaga curbă a randamentelor obligațiunilor e scufundată sub zero. În perspectivă, există un semnal chiar mai redus al unui stimulent fiscal regional coordonat. Până ce guvernele vor slăbi băierile pungii, BCE nu are de ales decât să acționeze. Este singura partidă care se joacă acum.

De aceea, Dl Draghi trebuie să fie curajos pe 12 septembrie. Deși marja tăierilor ratei dobânzilor este una limitată, aceasta încă există. Lucrul important este reducerea impactului asupra stabilității financiare prin, să zicem, „etajarea” ratelor la depozite  – oferind băncilor un rabat la o parte din dobânda pe care, altfel, acestea ar trebui să o plătească pentru a depozita numerarul de rezervă la banca centrală. Asta ar semnala că BCE poate tăia în continuare ratele, fără să arunce în aer sistemul bancar.

De asemenea, el ar trebui să repornească QE și să determine banca să cumpere obligațiuni până când inflația de bază nu va da semne de revenire semnificativă. Draghi mai afirmase că el consideră că achizițiile de active sunt deosebit de utile pentru revirimentul așteptărilor inflaționiste. O constrângere este limita autoimpusă de BCE la cota de obligațiuni guvernamentale a unei țări, pe care banca le poate cumpăra. Aceasta ar trebui ridicată de la o treime la jumătate, trimițând un semnal puternic că BCE face ce spune. Legalitatea QE încă este pusă sub semnul întrebării în Curtea Constituțională a Germaniei, însă o reglementare de anul trecut a Curții Europene de Justiție pare să dea BCE posibilitatea să ridice acele limite în încercarea sa de a da stabilitate prețurilor. Promisiunea de a reduce costurile de împrumut pe termen mai lung ar putea chiar să stimuleze trezoreriile naționale să emită mai multe creanțe.

În ultimul rând, Draghi trebuie să folosească funcția sa de mare influență pentru a îndemna guvernele să își exercite puterile fiscale în vederea evitării unei recesiuni. Ați putea gândi că el ar trebui să evite luarea de măsuri la sfârșitul mandatului, ca să nu îi lege mâinile succesoarei sale, Christine Lagarde. Nu este așa. Un răspuns hotărât acum îi va salva mult activitatea acesteia mai târziu. Draghi se află într-o poziție unică. Statura sa în raport cu investitorii și cu guvernele îi conferă acestuia o putere reală. Și din moment ce va pleca în câteva săptămâni, el poate fi mai dur decât a fost, în a transmite mesajul că guvernele, nu doar BCE, trebuie să acționeze. Asta ar consolida reputația sa de om care a salvat euro. ■


Acest articol a apărut în secțiunea Lideri a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Cadouri de despărțire”.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele