Mijește era unei „Europe protectoare”

    Dar unii cetățeni nemulțumiți ar putea fi dezamăgiți

    126
    BRUSSELS, April 9, 2019 (Xinhua) -- Chinese Premier Li Keqiang (C), European Council President Donald Tusk (L) and European Commission President Jean-Claude Juncker co-chair the 21st China-EU leaders' meeting in Brussels, Belgium, April 9, 2019. (Xinhua/Liu Weibing)

    Charlemagne

    Ediția tipărită | Europa – 13 aprilie 2019

    ISTORIA POST-RĂZBOI RECE A Europei ar putea fi ușor împărțită în trei etape a câte un deceniu. Prima, de la căderea Zidului Berlinului în 1989, la introducerea euro în 1999, a fost marcată de o expansiune instituțională. Perioada din 1999 până în 2009 a fost una de expansiune geografică, UE preluând 12 noi membri. Însă din 2009 a dominat criza: în zona euro, în vecinătatea apropiată a UE din Ucraina până în Siria, în fluxurile de migrație transmediteraneene, în decizia Marii Britanii de a ieși din UE și în alianța transatlantică sub Președintele Donald Trump. Actori odinioară benigni, precum China și firmele de tehnologie din Silicon Valley, au devenit amenințători. Europa seamănă cu o frunză uscată în bătaia vântului.

    Totuși, ceva se schimbă. În perspectiva alegerilor din cinci în cinci ani, care vor avea loc luna viitoare, UE se apropie, pentru prima dată într-o perioadă foarte îndelungată, de ceva care pare să fie un scop comun: une Europe qui protège sau „o Europă care protejează”. Ce înseamnă asta în practică, dacă UE poate realiza una ca asta și dacă este de dorit sau nu, totul rămâne de dezbătut. Dar Europa are un nou simț al direcției.

    Acesta este argumentul lui Luuk van Middelaar în noua sa carte „Alarms and Excursions” (Alarme și excursii). Istoricul olandez susține că parcursul improvizat printr-un deceniu de urgențe a schimbat UE. El descrie aceste crize, și mai ales Brexitul, ca pe un „moment machiavelic”. Termenul îi aparține lui John Pocock, un istoric, care l-a inventat în 1975 pentru a descrie punctul în care republicile se împacă cu propria mortalitate, în mijlocul unui „șuvoi de evenimente iraționale.” Aceste state, susține Pocock – folosind ca exemple statele din Renașterea italiană, Anglia din timpul războiului civil și America republicană timpurie – recunosc brusc nevoia de a se lupta pentru propria legitimitate și suveranitate.

    În cartea sa, van Middelaar consideră că „noua conștiință” a Europei „legată de nevoia de a se proteja pe sine și cetățenii ei” este un astfel de moment. El trasează rădăcinile mutației în seria de apeluri telefonice dintre capitalele europene care au avut loc devreme, după votul pentru Brexit, în iunie 2016. „Jean, asta nu e a bună”, i-a spus Martin Schulz, pe atunci președintele Parlamentului European, lui Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, la 7 dimineața. Apoi, îndelung stăpânitul instinct de autoconservare al Europei s-a activat. „Ce nu te omoară te face mai puternic”, le-a spus Donald Tusk, președintele Consiliului European, jurnaliștilor, câteva ore mai târziu. În următoarele săptămâni, Angela Merkel a pus la punct un răspuns comun al UE la acel vot, în timp ce Tusk și Juncker apărau uniunea cu entuziasm, în discursuri.

    BRUSSELS, BELGIUM - DECEMBER 14:  President of France Emmanuel Macron, and Chancellor of Germany Angela Merkel speak during the launch of the Permanent Structured Cooperation,  (PESCO), a pact between 25 EU governments to fund, develop and deploy armed forces together, at the European Council on December 14, 2017 in Brussels, Belgium. The European Council summit is meeting for two days to discuss issues related to Brexit, defence, education, immigration and foreign policy.  (Photo by Dan Kitwood/Getty Images)

    Europa, așa cum păreau să realizeze brusc liderii săi, avea nevoie să se apere. Iar în vremuri turbulente, asta însemna să își apere mai bine cetățenii de aparenta pierdere a controlului care îi împinsese pe alegătorii britanici să respingă uniunea. Domnul van Middelaar trage o linie între șocul votului pentru Brexit și multe altele care s-au întâmplat apoi: adoptarea ideii lui Macron despre une Europe qui protège, ca reacție la populism, comentariile Angelei Merkel din mai 2017 în care afirmă că Europa nu se mai poate sprijini pe alții (adică pe America) pentru securitatea sa și „recentele decizii privind protecția granițelor, verificarea investițiilor străine și cooperarea în domeniul apărării”. Notând că sprijinul pentru UE a crescut după votul de ieșire al Marii Britanii, el scrie: „Se dezvoltă conștiința că securitatea europeană și «suveranitatea» nu sunt un dat”.

    Rolul Brexitului este supraestimat de van Middelaar. Elementele majore ale agendei protective europene, cum sunt securitatea întărită la granițe și intervențiile mai aspre în ceea ce privește reglementarea împotriva giganților digitali americani, predatează iunie 2016. Alte elemente, precum noua suspiciune față de China și tentativele de mutații spre o apărare la nivel UE, sunt un răspuns la mutațiile geopolitice mult dincolo de Europa. Observația sa subiacentă este însă corectă: uniunea a redescoperit un sentiment al misiunii sale. Martori sunt noul manifest franco-german pentru politici industriale intervenționiste, anunțatul „filtru de upload” care întărește legile copyright-ului online, noi bani și putere pentru Frontex, agenția pentru granițele externe ale UE și summitul UE-China de pe 9 aprilie, la care UE a constrâns Beijingul să reducă subvențiile distorsionante de stat și să nu mai oblige companiile să transfere tehnologie.

    În viitoarea campanie pentru alegerile europene, politicienii vor concura mai puțin pe tema dacă Brexitul este sau nu bun (Brexitul le-a tăiat cheful altora de a ieși), și mai mult pe cum poate fi folosit acesta pentru a-l proteja pe omul de rând de schimbare. Extrema stângă va sublinia protecția economică, extrema dreaptă va pedala pe repatrierea imigranților, iar centriștii, ca Macron și Merkel, vor oferi o serie de protecții economice și sociale mai blânde. Această campanie electorală va colora viitorul Parlament European și Comisia Europeană. De la expansiunea sa instituțională din anii ‘90, și cea geografică din anii 2000, Europa iese din criza anilor 2010 cu o nouă misiune de a se retranșa, consolida și mai ales de a proteja – atât pe sine, cât și pe cetățenii săi.

    Ușor de zis, greu de făcut

    Protejându-i pe alegători de lucrurile care nu le plac, UE poate deveni mai populară și, prin aceasta, mai stabilă. Dar sunt două probleme. Prima este că unele protecții dăunează deschiderii care stă la baza prosperității europene. De pildă, comasarea firmelor existente pentru a crea noi „campioni europeni”, așa cum propune strategia industrială Paris-Berlin, este anticoncurențială: o Europă protecționistă va fi mai săracă pe termen lung. A doua problemă este că UE nu are puterile de coordonare necesare pentru a se afla în rolul celui care-și arată mușchii, așa cum promit liderii săi. Alianța franco-germană de la baza uniunii este stagnantă. Politica europeană devine mai fracționată și mai fragmentată, iar o uniune mai diversă și mai mare se dovedește mai greu de gestionat. Propunerile pentru acțiune comună, pe tema Chinei, de pildă, se lovesc din ce în ce mai mult de cerințele de unanimitate în domenii precum politica externă. Fără să se confrunte cu aceste bariere structurale, liderii europeni nu vor putea să le ofere alegătorilor nimic din protecția pe care o promit. Și asta riscă să genereze un alt deceniu de criză complexă.


    Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Un moment machiavelic”

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele