Modul în care Donald Trump i-a trădat pe kurzi e o lovitură pentru credibilitatea Americii

Cine poate avea încredere în America lui Trump?

47
8 minute de lectură

Va fi nevoie de ani de zile pentru a repara lucrurile.

Foto: Getty Images / Guliver

CEL MAI bun rezumat al politicii externe a lui Donald Trump vine de la președintele însuși. Referindu-se la iadul pe care l-a dezlănțuit în Siria, el a trimis un mesaj pe Tweeter: „Sper că sunt toți bine, noi suntem la 7.000 de mile distanță!”. Trump îşi imaginează că poate să abandoneze un aliat într-o regiune periculoasă fără consecințe serioase pentru Statele Unite. Greșește. Trădarea kurzilor va face ca prietenii și dușmanii să se îndoiască de America lui Trump. Asta e ceva ce, atât americanii, cât și lumea ar trebui să deplângă.

Decizia sa de a retrage 1.000 de militari americani a distrus rapid armistițiul fragil din Nordul Siriei. Retragerea a creat spațiu pentru un asalt al turcilor împotriva kurzilor, care a costat până acum sute de vieți; cel puțin 160.000 de oameni și-au părăsit casele. Hoarde de susținători ai Statului Islamic (SI), odinioară păziți de kurzi, au scăpat din lagărele de detenție. Neavând încotro să se întoarcă, kurzii i-au cerut ajutorul lui Bashar al-Assad, despotul sângeros al Siriei, un dușman al Americii.

Campania lui Trump a insistat pe aducerea trupelor acasă. El a susținut că America trebuie să se descotorosească de „războaiele nesfârșite”. Când spune că Rusia, Iranul și Turcia pot să rezolve nenorocirea din Siria, mulți alegători vor fi de acord. După aproape două decenii de război, ei au obosit să vadă cum acționează America, precum jandarmul lumii. Unii democrați ar dori să retragă trupele și din Orientul Mijlociu, inclusiv Elizabeth Warren, un candidat de frunte pentru înlocuirea lui Trump.

Oricât de înțeles ar fi frustrarea, abandonarea necugetată a regiunii ar fi contraproductivă. Ea subminează credibilitatea Americii în lume, ceea ce înseamnă că Statele Unite vor trebui să lucreze mai abitir și să cheltuiască mai mult pentru a-și impune poziția în probleme care sunt vitale pentru prosperitatea poporului și modul lor de viață.

Retragerea lui Trump din Siria pică la testul de încredere pe multe paliere. Unul este seriozitatea. Președintele a ignorat, se pare, documentele de analiză care avertizau despre consecințele sumbre ale unui vid de putere creat de retragerea celor 1.000 de soldați din forța de descurajare. Modul abrupt în care a fost luată decizia a surprins pe aproape toată lumea, inclusiv pe proprii săi oficiali. Kurzii au fost șocați și îngroziți. Trupele britanice s-au trezit că frații lor de arme americani își făceau bagajul. Nimeni nu a avut timp să se pregătească.

Politica pică și la criteriul de loialitate. Trupele kurde din Siria au luptat alături de forțele speciale și cele aeriene americane pentru a zdrobi „califatul” SI. Aproximativ 11.000 de luptători kurzi și-au pierdut viața; au murit și cinci americani. Superputerea își contopise excepționalele structuri de strângere a informațiilor cu un aliat local, pentru a-i alunga pe cei mai cumpliți teroriști din lume cu un cost relativ modest în sânge și bani.

Foto: Getty Images / Guliver

Cel mai rău din toate, politica pică la strategie. Nu doar din cauza reînvierii potențiale a SI și odei aduse lui Assad. Dar și datorită faptului că Iranul, un mare dușman al Americii și aliat al lui Assad, va beneficia de pe urma retragerii Americii. Rușii, și ei, își fac selfie-uri entuziaste în bazele americane abandonate. Vladimir Putin, susținătorul lui Assad, își revendică mantia Americii ca garant al ordinii în Orientul Mijlociu, un rol pe care Uniunea Sovietică l-a pierdut în anii 70. Pentru a-și extrage din Siria o mică forță, care se confrunta cu puține victime, America a dezlănțuit, în mod inconștient, un nou conflict transfrontalier, și-a întărit inamicii și le-a trădat prietenii.

Din nefericire, superficialitatea și impulsivitatea au devenit simbolurile de marcă ale politicii externe a lui Trump. După ce Iranul a atacat o dronă americană, el a blocat reacția în ultimul moment; după ce Iranul sau acoliții său au atacat instalațiile petroliere saudite luna trecută, el s-a abținut să reacționeze. Ca și când diplomația de superputere ar fi o extensie a politicii interne, guvernată de aceeași hiperbolă și fanfaronadă, el a renunțat la tratate negociate cu sudoare, a lansat cu tam-tam războaie comerciale și, în locuri precum Venezuela și Coreea de Nord, a promis transformări, care par să nu se fructifice niciodată. Trump ia decizii majore la un impuls, fără să chibzuiască la consecințele posibile sau să elaboreze o strategie coerentă pentru a le contracara.

Trump pare să creadă că poate folosi titanica putere comercială a Americii ca substitut pentru puterea hard. Sancțiunile economice au devenit răspunsul său la orice problemă – inclusiv la cea a invaziei Turciei. Totuși, atunci când sunt la mijloc interese vitale, statele par rareori să cedeze. Așa cum Rusia încă ocupă Crimeea, Nicolás Maduro conduce Venezuela, iar Kim Jong Un deține arme  nucleare, la fel și Turcia s-a angajat să continue să lupte în Siria. Pe măsură ce se dezvoltă economia Chinei, sancțiunile pot să fie, de asemenea, un mijloc irosit. Chiar și azi, presate de America să rupă relațiile cu Huawei, un gigant telecom chinez, multe țări nu vor să se conformeze.

Evenimentele recente din Siria arată cum toate astea ar putea dăuna Americii. În Europa, chiar înainte de asalt, Turcia se confrunta cu NATO, referitor la cumpărarea unor rachete anti-aeriene rusești. Dat fiind că invazia a dus la sancțiuni și la embargouri de arme împotriva Turciei, fisurile din sânul NATO nu vor face decât să se accentueze. Putin poate fi tentat să testeze hotărârea Americii de a apăra statele Baltice, micii aliați NATO de la granița Rusiei. În Asia, talibanii își vor reînnoi eforturile, considerând că, dacă Trump îi poate abandona pe kurzi, el poate abandona și Afganistanul. China a luat act, va lăsa timpul să curgă și își va accentua constant pretențiile teritoriale împotriva vecinilor săi. Taiwanul, o democrație admirabilă, tocmai ce a devenit un pic mai puțin sigur. În jurul lumii, aliații Americii – din care ea are încă mai mulți decât orice națiune din istorie – vor avea mai multe motive să se înarmeze, posibil generând curse regionale ale înarmării. Oare Coreea de Sud sau Arabia Saudită, temându-se să nu fie abandonate, vor fi tentate să achiziționeze arme nucleare pentru a se apăra de Coreea de Nord sau Iran?

Luate laolaltă, aceste îngrijorări reprezintă destrămarea ordinii pe care America s-a străduit din greu să o construiască și să o susțină în deceniile de după al doilea război mondial, de pe urma căreia ea beneficiază în nenumărate feluri. Dacă s-ar retrage, ea tot va trebui să investească în armament și soldați pentru a-și proteja poporul și firmele – și fără atât de mult sprijin din partea aliaților. Mai important, neîncrederea, odată câștigată, s-ar putea să nu se limiteze doar la problemele militare. Alte țări ar putea fi mai puțin doritoare să semneze acorduri comerciale pe termen lung cu America. Ele ar ezita să se alieze în contracararea spionajului industrial sau a încălcării regulilor de către China, care afectează Statele Unite. Cel mai important, America și-ar submina propriile valori. Drepturile omului, democrația, fiabilitatea și raporturile corecte, indiferent de cât de inegal onorate, sunt cea mai puternică armă a Americii. Dacă Rusia şi China și-ar putea impune voința, puterea ar putea deveni un drept. Pentru Occident, asta ar fi o lume profund ostilă. ■


Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Cine poate avea încredere în America lui Trump?”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele