Răspunsul nu depinde doar de noi. Întrebarea este mai simplă: vor oare membrii acestui club select și protejat de cupola Băncii Centrale Europene să ne primească? Marțea asta am înțeles că nu. L-am întrebat pe economistul-șef al BCE, Peter Praet, dacă și când crede că va adera România la zona euro. Da, e o obligație asumată de ambele părți adoptarea euro, așa prevede tratatul de aderare la UE, a răspuns Praet elegant. A continuat însă într-o notă elegant stânjenită să explice că adoptarea euro este un drum fără întoarcere și, ca atare, trebuie să fim bine pregătiți. Nu există exit din zona euro, a spus el, iar dacă ar exista, ar fi devastator pentru țara care își schimbă moneda, a adăugat el referindu-se la Grecia, probabil. Într-adevăr, când autoritățile de la Atena au inițiat un referendum și au lăsat să se înțeleagă că ar putea reveni la drahmă, grecii au votat înainte, respingând practic ideea: și-au scos din țară 35 de miliarde de euro în două luni. Votul la referendum a fost un exercițiu de imagine. Mai mult, scenariile economiștilor care analizau posibilitatea exitului Greciei din zona euro descriau un debut apocaliptic al drahmei, cu prăbușiri de 80% încă din primele zile de viață. Deci Grecia a demonstrat că nu se poate ieși din zona euro. Dar a mai demonstrat ceva, și la această realitate s-a referit, voalat, Praet când elabora un răspuns politicos la întrebarea mea: că n-a meritat să intre în zona euro, cu datoria ei imensă și cu statisticile ei măsluite. Desigur, Grecia nu îndeplinea criteriile de la Maastricht, cum nu le îndeplinea nici Italia, la aderare. Dar au fost primite și, ulterior, ajutate să păstreze economia țării pe linia de plutire. Acum, probabil că pentru conturile mari ale Greciei sau ale Italiei povara datoriilor uriașe este sufocantă. Însă pentru grecul obișnuit, pentru italianul de pe stradă, euro este o monedă stabilă, care nu-i dă bătăi de cap, care nu se devalorizează cu 5% în câteva luni și care, nu-i așa, nu este nici scumpă. Creditele în euro sunt accesibile, povara dobânzilor fiind foarte mică. Dar politicile mari ale lumii nu țin cont întotdeauna de omul obișnuit și de interesele lui. Praet ne-a avertizat, elegant, că aderarea la zona euro presupune mult mai mult decât respectarea criteriilor de la Maastricht. Interesant, noi am mai auzit asta de la banca noastră centrală. Praet a spus însă mai mult: este nevoie să se schimbe criteriile acelea de aderare și să se recalibreze, în funcție de mai multe repere. Nu le-a numit. A trecut la cazul Bulgariei, un exemplu, un caz probabil mai simplu decât al nostru: ei au moneda legată de euro, după ce o criză devastatoare a dus la impunerea unui consiliu monetar. Mai mult, spunea Praet, bulgarii vor să adopte euro, sunt corecți și serioși. În ce ne privește, noi acum nu mai satisfacem criteriile de aderare. Dar devine clar că ușa pentru intrarea în zona euro nu ne este deschisă, deocamdată.

Autoritățile de la București au evitat, discret, subiectul. La un moment dat și-au propus și niște termene, pe care le-au ignorat prin indiferență, pentru că oricum economia românească nu satisfăcea criteriile de la Maastricht. Deci chiar să fi vrut noi cu adevărat să adoptăm moneda unică, nu ne primește Banca Centrală Europeană (BCE). A fost însă o vreme când, sub biciul Fondului Monetar Internațional și al Comisiei Europene, deveniți creditori ai României în vremuri de criză, economia noastră satisfăcea toate standardele oficiale ale aderării la zona euro. Aveam deficitul bugetar sub 3% din produsul intern brut, moneda era stabilă, inflația coborâse, aproape miraculos, la nivelul mediei europene și banca centrală își adaptase legislația la cea a zonei euro. Asta se întâmpla în urmă cu cinci ani, când retorica oficială recomanda prudență în adoptarea monedei unice. Desigur, menținerea monedei proprii poate lăsa impresia unei independențe, a unei suveranități, dar de vreme ce francezii au renunțat la franc, nemții la marcă, ce anume ne-ar împiedica pe noi să renunțăm la leu? Oricum constat din nou că populația își evaluează de mulți ani proprietățile în moneda unică, la fel cum ne evaluează companiile de telefonie factura lunară tot în euro.

Sigur, am mai primit, în 2014, un răspuns similar de la Vitor Constancio, pe atunci vicepreședinte al BCE: economia României nu este pregătită. Totuși, dacă România și-ar face treaba, inclusiv în chestiunea reformelor, nimeni nu ar putea bloca intrarea în zona euro. Există însă învingători și învinși în jocul monedelor. Statul se poate juca, uneori brutal, cu deficitele și datoria publică și, la rigoare, dă drumul la tiparnița de bani, își devalorizează moneda și își rezolvă, prin „ajustare”, crizele. Băncile de investiții fac bani frumoși din tranzacțiile valutare cu monedele vioaie, care mai au și dobânzi mari, un vis. Important e să știi să fugi la timp, după ce ai marcat profitul. Pierde însă economia, în general, și pierd oamenii, în special, deoarece viața românilor ar fi mult mai ușoară dacă ar fi plătiți în euro.