NATO organizează cele mai mari exerciții după Războiul Rece

În ciuda a ceea ce spun politicienii, Alianța este în formă bună pe teren.

141
7 minute de lectură

Ediția tipărită | Europa
8 noiembrie 2018 | OPPDAL

VEHICULELE BLINDATE spaniole erau staționate pe marginea drumului spre Oppdal, un sat de munte la circa 300 km nord de Oslo, cu tunurile îndreptate de-a curmezișul văii înzăpezite. Sarcina lor era să apere aeroportul local de puterea „Forței din Nord”, jucată mai ales de pușcași marini americani, a căror flotă de tancuri era adunată la o pompă de benzină din apropiere. Pușcași marini înarmați, îmbrăcați în echipament de camuflaj pentru zăpadă, se pregăteau de luptă cu căni de ciocolată caldă, asistenta de la pompă nefiind impresionată deloc de puterea de foc care se înghesuia în fața curții ei. Arbitri în jachete galbene urmăreau jocurile de-a războiul, decretând dacă un tanc s-a rătăcit într-un câmp de mine noțional sau a fost lovit de artileria ipotetică. „E aproape la fel ca jocul de-a vapoarele”, a spus sublocotenentul Larry Boyd.

Lupta mimată făcea parte din Trident Juncture (Joncțiunea Tridentului) 2018, cel mai mare exercițiu militar al NATO după Războiul Rece, care s-a desfășurat între 25 octombrie și 7 noiembrie. Alianța este înfloritoare pe teren, consolidându-și forțele, transformându-și instituțiile și făcând față Rusiei cu încredere. Problema este dacă acest progres poate fi pus în carantină, pentru a fi separat de certurile transatlantice între liderii politici.

Însăși premisa exercițiului – o invazie a Norvegiei, ca urmare a căreia Alianța invocă clauza de apărare reciprocă din Articolul 5 – a fost un semnal că, după decenii de luptă cu armate încropite din Balcani și cu gherilele afgane, NATO s-a întors la vechea sa meserie de apărare a teritoriului său. Exercițiul, așa cum insistau timid oficialii, „nu a fost îndreptat împotriva niciunei țări”. Lt. Boys a fost însă clar că pușcașii lui marini se pregătesc să se lupte cu un adversar „aproape egal”. Nu a fost nevoie să spună la cine se gândește.

Al doilea mesaj a fost în dimensiunea exercițiului, care s-a întins de la Islanda, la vest, la spațiul aerian al Finlandei, care nu este membră NATO, la est. Ultimul mare joc de-a războiul s-a ținut acum trei ani, în Spania, la mii de kilometri de pământul rusesc. Prin contrast, Norvegia nu este doar un aliat din linia întâia, cu o graniță comună cu Rusia de 200 de kilometri, ci a privit și cu neliniște cum Flota de Nord a Rusiei, cu sediul în Marea Barents, pe Peninsula Kola, și-a strâns multe nave noi și a sporit de zece ori patrulele cu submarine. Asta a forțat NATO să se refamiliarizeze cu concepte din timpul Războiului Rece precum „Șanțul GIUK”, un punct de strâmtare între Groenlanda, Islanda și Marea Britanie, care este principala poartă de ieșire a Rusiei către Atlantic. Rusia a reocupat și șapte foste baze sovietice din regiunea Arcticii și a lansat primul său spărgător de gheață militar din ultimii 40 de ani. La rândul său, America a dublat numărul pușcașilor marini staționați în Norvegia, iar pe 19 octombrie, a trimis un portavion la Cercul Arctic, pentru prima dată în aproape 30 de ani.

Un al treilea element distinctiv al Trident Juncture a fost mărimea sa: 65 de nave, 250 de avioane, 10.000 de vehicule și 50.000 de oameni. A fost un test pentru capacitatea NATO de a pompa întăriri peste oceane în care bântuie submarinele rusești și apoi pe continent. Lucrul acesta s-a dovedit dificil. Lt.-general Ben Hodges, care s-a retras din funcția de comandant al forțelor americane din Europa în decembrie 2017, își amintește cât a fost de surprins când a aflat că zona Schengen din Europa, care a abolit controalele la frontiere, nu se extinde și la libera circulație a armamentului. Alții vorbesc despre probleme legate de infrastructură, cum ar fi lățimea incompatibilă a șinelor de cale ferată și podurile slabe.

Reacția NATO la noile amenințări a fost cea mai mare reorganizare a structurilor sale de comandă dintr-o generație. Două noi sedii, unul focalizat pe Atlantic, localizat în America, și altul pe logistică, în Germania, vor fi create în următorii trei ani, cu un personal suplimentar de 1.200 de oameni. Generalii se trag și ei acum de șireturi cu eurocrații. Relațiile UE-NATO erau odinioară „un război de tranșee”, spune Sir Adam Thomson, trimisul Marii Britanii la NATO din 2014 în 2016. Acum, există „o colaborare practică fără precedent”. UE a publicat propriul său plan de acțiune pentru mobilitatea militară în martie, iar săptămâna trecută l-a trimis pe șeful statului său major militar într-un turneu comun la Washington, împreună cu omologul său din NATO.

Renașterea NATO ar trebui să îi îmbucure pe fanii ordinii liberale, acum năpăstuită. În ultimii ani, Alianța a desfășurat patru grupe de luptă (de până la 1.400 soldați fiecare) în Polonia și în statele Baltice, ca forțe de tripwire (în traducere literală, forțe de „fir-capcană”, adică forțe inferioare ca număr față de adversar, desfășurate la zone de graniță, pentru a arăta potențialului adversar pregătirea de ripostă într-un eventual conflict. Fac parte din doctrina descurajării); a creat a brigadă de reacție rapidă (cu circa 5.000 de soldați), care poate să se mobilizeze în două zile; și s-a angajat să aibă 30 de batalioane, 30 de nave de luptă și 30 de escadrile aeriene gata să lupte la comanda dată cu 30 de zile înainte. America cheltuiește 6 miliarde de dolari pe an pentru Inițiativa sa Europeană de Descurajare, pe care îi distribuie cu generozitate pe orice, de la baze aeriene în Ungaria la exerciții militare precum Trident Juncture. Seria continuă de invazie, intimidare și asasinate a Rusiei a trezit Alianța din somnul ei adânc.

Totuși, renașterea militară este însoțită de un disconfort politic. De pildă, nimeni în zilele noastre nu este suficient de sigur dacă principalul membru al Alianței ar veni realmente să lupte, într-o criză. Plutonul de infanteriști muntenegreni de la Trident Juncture, din cadrul batalionului spaniol care apără Oppdal, ar fi putut foarte bine să își reamintească disprețul afișat de președintele Donald Trump față de țara lor „foarte agresivă”, cu ocazia summitului NATO de anul acesta, și să întrebe cum se pupă asta cu spiritul transatlantic afișat pe dealurile Norvegiei.

Pe 6 noiembrie, președintele Franței, Emmanuel Macron, a deplâns absența unei „adevărate armate europene”, care să „ne apere împotriva Chinei, Rusiei și chiar a Statelor Unite”. Totuși, în ciuda noilor programe de apărare ale UE, care acoperă totul, de la producția comună de armament la cooperarea în posturile de radio militare, ambiția sa este mult sub ceea ce ar sugera limbajul lui Macron. Departe de a înlocui capabilitățile militare ale Americii, armatele naționale ale Europei sunt doar în stadiul de a-și reclădi propriile forțe, golite după Războiul Rece. Aliații UE din Europa Centrală și de Est, ca Polonia și Estonia, sunt îngroziți de discursul lui Macron privind protecția împotriva Americii. Indiferent de problemele sale, NATO rămâne singurul reper valabil.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „War in a cold climate”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele