Societatea românească, tot mai scindată pe diverse paliere, pare să resimtă acut nevoia de reconciliere, inclusiv pe aspecte fundamentale care țin de securitatea socială.

Principiile pe care sunt construite sistemele de sănătate și pensii din România au la bază solidaritatea – între generații, în cazul pensiilor, și a celor cu venituri mai mari față de cei cu venituri mici sau fără venituri, în sănătate. Modul de funcționare este, însă, tot mai contestat de cei care le susțin, pe măsură ce se conving că beneficiile pe care le primesc în schimbul contribuțiilor sunt din ce în ce mai mici. Dar, deși nevoia de revizuire a celor două sisteme este evidentă, tema încă nu a fost inclusă pe agenda publică. Pentru a facilita o astfel de dezbatere, încercăm să punem pe tapet câteva dintre aspectele care ar trebui remediate.
Problemele din sistemul public de asigurări sociale pot fi puse, în mare măsură, pe seama lipsei de înțelegere a scopului pentru care se rețin din venituri și se virează către stat contribuțiile de asigurări sociale (CAS) și de sănătate (CASS). Deseori, contribuțiile sunt asimilate unor impozite, nu unor investiții în scop personal, în schimbul cărora cei care contribuie primesc servicii de sănătate, concediu medical, pensie etc. Și, pentru că utilizarea banilor obținuți din taxe este greu de urmărit, contribuabilii la sistemele de asigurări sociale nu sunt foarte preocupați de modul în care sunt cheltuiți banii acumulați la aceste bugete.
Teoretic, conform legislației în vigoare, banii colectați din contribuții nu pot fi cheltuiți în alte scopuri decât cele declarate. Mai mult, în cazul bugetului de pensii, nici măcar nu sunt suficiente contribuțiile actuale pentru plata pensiilor în vigoare și este nevoie de suplimentarea fondurilor de la bugetul de stat. La sănătate, situația este similară. Având în vedere că România alocă cele mai reduse sume din UE pentru serviciile medicale, este evident că banii colectați nu sunt suficienți. Aici, însă, se poate pune și problema eficienței cheltuirii banilor.
Discuțiile recente cu privire la evoluția sistemului de pensii din România au dus la conștientizarea unor probleme iminente în viitorul nu foarte îndepărtat: îmbătrânirea populației, dublată de reducerea bazei de contribuabili activi, din cauza natalității în scădere și a emigrării masive. De aici, dificultăți cu plata viitoare a pensiilor.
În sănătate, problemele sunt, deja, de actualitate de ceva vreme. Calitatea scăzută a serviciilor în sistemul public determină tot mai multe persoane să apeleze la sistemul privat de sănătate, contra cost, deși continuă să cotizeze la stat.
Cum funcționează ambele sisteme, și cum ar trebui ele recalibrate, presupune o analiză complexă.

Sistemul de pensii: Cum funcționează și ce ar trebui schimbat?

Sistemul de tipul „pay as you go“, în care pensiile actualilor pensionari sunt plătite din contribuțiile colectate de la salariații/contribuabilii actuali, este bazat pe solidaritatea între generații. Acesta a fost proiectat pentru societățile în dezvoltare, în care populația crește, iar din contribuțiile celor aflați în câmpul muncii se pot susține pensiile în plată. Și a funcționat câtă vreme aceste condiții au fost întrunite. Situația s-a schimbat, însă, în ultimii ani, cel puțin în țările dezvoltate. Inclusiv la nivelul Uniunii Europene, majoritatea țărilor se confruntă cu îmbătrânirea populației, iar sistemul public de pensii pare tot mai depășit.
Mecanismul se aplică la scară largă la nivelul Uniunii Europene, cu câteva excepții, printre care Danemarca, Olanda, Irlanda și Marea Britanie. Acestea din urmă, dar și alte state care aplică vechiul sistem, și-au dezvoltat scheme de pensii ocupaționale, obligatorii sau facultative, pentru a suplini sistemul de stat tot mai împovărat.
România este și ea afectată de fenomenul de îmbătrânire a populației, din cauza natalității în scădere și a valului puternic de emigrare din ultimii ani. Mai mult, evoluția se anunță a fi deosebit de îngrijorătoare. Potrivit celui mai recent studiu al Organizației Națiunilor Unite (ONU), populația României va scădea cu 17% până în 2050 (referința fiind anul 2017). În aceste condiții, este evident că sistemul actual de pensii nu va mai reuşi să ofere protecţia socială necesară viitorilor pensionari și va pune o presiune tot mai mare pe bugetul de stat.
Așadar, problemele demografice ale României arată că sistemul public de pensii nu mai este sustenabil în forma actuală și necesită o reformă profundă, pentru a nu intra în colaps în deceniile viitoare. La această problemă, legată de evoluția demografică, se adaugă presiunea tot mai mare pe sistemul public de pensii cauzată de majorările care urmează să intre în vigoare în perioada următoare.
Potrivit Consiliului Fiscal, cheltuielile cu pensiile publice vor urca de la 43,8% din veniturile fiscale, în 2018, la aproape 55% în 2022, peste media zonei euro și peste nivelul din țări precum Italia, Franța sau Olanda. Pe de altă parte, România are aproape cel mai redus nivel de venituri fiscale în PIB din UE, sub 27% în 2018. Prin comparație, în zona euro, veniturile fiscale în PIB se ridică la 41,2%.
Însă schimbarea actualului sistem cu unul bazat pe acumulare la nivel individual, dincolo de faptul că nu este pusă în discuție, nu se poate realiza brusc, pentru că ar presupune existența unui excedent uriaș la fondul de pensii sau finanțare din alte surse, pentru plata pensiilor celor care au cotizat pe actualul sistem, până iese la pensie prima generație cu stagiu complet de cotizare în noul sistem. Ar fi nevoie de finanțare pentru zeci de ani, ceea ce face, teoretic, imposibilă această ipoteză. Singura variantă, pe modelul altor țări din UE, ar fi să se treacă gradual la un sistem bazat pe acumulare, având deja ca exemplu local pilonul II de pensii, care funcționează pe un principiu similar. Însă, momentan, ca valoare a contribuțiilor virate, pilonul II nu reprezintă nici un sfert din contribuția individuală.
Așadar, este important ca tema reformei sistemului public de pensii să fie lansată în spațiul public, în condițiile în care, până acum, nu au existat inițiative, nici măcar la nivel declarativ, în această direcție. Dimpotrivă, s-a discutat intens desființarea pilonului II de pensii (idee la care înțelegem că, totuși, s-a renunțat), iar legislația actuală permite transferul actualilor contribuabili de la pilonul II la pilonul I, de stat, pe bază voluntară, după o anumită perioadă. Opțiunea de a crește individual contribuția la pilonul II, în schimb, nu există.

Mutarea contribuțiilor – avantaje și provocări

Mutarea contribuțiilor la angajat s-a dovedit a fi, per ansamblu, benefică pentru acesta din urmă, având în vedere că toată suma cu care contribuie la fondul de pensii (CAS) va fi luată în calcul pentru punctul de pensie. Anterior, contribuția angajatorului, deși se vira la bugetul de pensii, nu era luată în calcul integral la pensia angajatului.
Pe de altă parte, măsura ar putea avea și rol educativ, în sensul în care angajatul ar trebui să devină mai conștient de costul pe care îl are angajatorul cu salariul lui și de sumele care merg lunar în conturile bugetelor asigurărilor sociale din salariul său. De aceea, eventual, ar trebui să fie mai preocupat de beneficiile pe care este îndreptățit să le primească în schimb.
Totodată, prin mutarea contribuțiilor, angajatul ar trebui să fie mai sigur că

angajatorul îi virează contribuțiile la bugetele de asigurări, având în vedere că sancțiunile pe care angajatorul le riscă în caz contrar (dacă nu virează contribuțiile reținute) sunt mai mari decât cele pe care le risca în trecut dacă nu vira contribuțiile datorate la nivelul angajatorului (fără reținere).
În altă ordine de idei, aceasta ar putea fi o etapă premergătoare momentului în care s-ar pune problema să trecem de la un sistem bazat pe reținere la unul bazat pe conformare individuală – etapa de conștientizare.
Pe de altă parte, dintre țările Uniunii Europene, doar în Croația contribuția la pensie este suportată integral de angajat. În celelalte state europene, contribuția este împărțită între angajat și angajator și predomină cotele mai ridicate la angajator. Deși trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat a fost puternic contestată în România și discuția încă nu a fost închisă, legislația nefiind finalizată, în acest moment revenirea la vechiul sistem este totuși aproape imposibilă, deoarece este greu de crezut că angajații vor accepta scăderea salariilor brute. ■

Sistemul de sănătate, o problemă a României

Sănătatea din România este sursa celor mai îngrijorătoare statistici. Una dintre cele recent publicate este cea a Comisiei Europene din care reiese că România este țara din Uniunea Europeană cu cele mai reduse cheltuieli alocate pentru Sănătate, ca procent din produsul intern brut (PIB). În timp ce media țărilor Uniunii Europene pentru alocările în Sănătate este de 9,8% din PIB, în România ponderea este de doar 5% din PIB.
În plus, țara noastră se află de câțiva ani pe ultimul loc în Indexul European al Consumatorului de Sănătate, cu un sistem medical mai slab decât Bulgaria, Albania, dar și decât țări din fosta Iugoslavie, precum Macedonia sau Muntenegru.
Este o problemă legată de cota de impunere, în prezent de 10%? Sau mai degrabă vorbim de ineficiență în cheltuirea banilor acumulați la fondul de sănătate, ineficiență a investițiilor realizate în sistemul public de sănătate etc.?

Lărgirea bazei de impunere, justificată până la un punct

Dacă ne referim la baza de aplicare a CASS, o discuție recurentă este cea legată de corectitudinea impunerii veniturilor extrasalariale. În acest mod se lărgește considerabil baza de impunere prin creșterea numărului de contribuabili activi, dar și prin faptul ca anumiți contribuabili vor plăti contribuții mai mari, prin includerea în bază a altor venituri (veniturile din investiții, spre exemplu).
Măsura, în sine, poate fi considerată corectă, în baza aceluiași principiu al solidarității, însă rămâne discutabilă în contextul în care cei care contribuie mai mult beneficiază de același pachet de servicii medicale ca și cei care nu contribuie deloc, ba uneori beneficiază chiar mai puțin, având în vedere că preferă să plătească suplimentar în sistemul privat de sănătate, pentru servicii de o calitate mai ridicată. Este de menționat faptul că, în cazul veniturilor extrasalariale, CASS este plafonată la nivelul salariului minim pe economie.
În acest context, există cel puțin două posibilități de corelare a contribuției obligatorii cu serviciile medicale: fie acceptăm posibilitatea de a folosi contribuția obligatorie conform deciziei pacientului, în sistemul de sănătate de stat sau privat, sau contribuabilul decide dacă se asigură în sistemul public sau în cel privat, contribuția fiind virată către furnizorul de servicii.
Evident, niciuna dintre opțiuni nu este perfectă, dar o dezbatere pe această temă este necesară pentru a se ajunge la cea mai potrivită soluție. ■

Taxarea muncii – între nevoia de bani și sustenabilitate

Dincolo de aceste aspecte însă, întrebarea care rămâne este dacă actualul sistem de taxare chiar încurajează munca și dacă este astfel sustenabil pe termen lung. În acest moment, în România, povara fiscală pe salariat, care cuprinde contribuțiile sociale, impozitul pe venit și contribuția angajatorului, este cea mai mare dintre țările din Europa Centrală și de Est și printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană.
În acest context, discuțiile reapărute în spațiul public cu privire la introducerea cotei progresive de impozitare ar putea crea controverse. La nivelul populației, o astfel de măsură probabil va fi percepută ca o povară suplimentară, în condițiile în care salariații au resimțit deja creșterea contribuțiilor sociale de la 16,5% la 35% în momentul transferului de la angajator la angajat, chiar dacă majoritatea angajatorilor din România și-au asumat creșterea salariilor brute în concordanță cu cea a contribuțiilor sociale. Mai mult, nivelul înalt al taxării muncii ridică și întrebarea sustenabilității unei astfel de decizii, existând riscul migrării unor salarii în zona gri a economiei.
În concluzie, dacă ținem cont de faptul că, în România, avem peste cinci milioane de pensionari, respectiv nouă pensionari la 10 salariați, la care se adaugă aproximativ patru milioane de copii până în 18 ani, devine clar faptul că este nevoie atât de revizuirea bazei de aplicare a contribuțiilor, cât și de un control mai strict al modului în care sunt cheltuiți efectiv banii colectați.
Este evident că este legitimă nevoia de securitate socială a vârstnicilor, atât prin asigurarea unei pensii decente, cât și prin acces la servicii medicale de calitate, însă la fel de legitimă este și preocuparea actualilor contribuabili pentru ambele sisteme, vizând stabilitate, predictibilitate și beneficii actuale și viitoare în contul contribuțiilor plătite. Cum restabilim echilibrul? ■