Nobelul pentru Economie reflectă preocuparea tot mai mare față de sărăcie

37
8 minute de lectură

Săracii sunt înainte de toate victimele prejudecăților.

Foto: Agerpres / Xinhua

Trei universitari, care au pus la punct experimente practice pentru găsirea celor mai eficiente metode de combatere a sărăciei în țările în curs de dezvoltare, au fost recompensați cu Premiul Nobel pentru Economie.

Abhijit Banerjee și Esther Duflo, de la Institutul Tehnologic din Massachusetts, vor împărți premiul, în valoare de aproximativ 915.000 de dolari, cu Michael Kramer, profesor la Harvard.

Academia Suedeză pentru Știință a precizat că a acordat premiul pentru cercetările ce au „îmbunătățit dramatic capacitatea practică de a combate sărăcia“.

Duflo, în vârstă de 46 de ani, este a doua femeie care primește premiul pentru economie și, totodată, cel mai tânăr laureat din toată istoria de 50 de ani a premiului. Economista s-a declarat surprinsă de premiu, ținând cont, în special, de faptul că acesta este, în general, acordat unor universitari mai vârstnici și cu mai multă experiență.

În ultimele două decenii, cuplul de economiști Banerjee – Duflo a încercat să înțeleagă realitățile cu care se confruntă cei săraci „în toată complexitatea și bogăția lor“. Cei doi au scos în evidență cum înțelegerea inadecvată a sărăciei a afectat lupta împotriva acesteia, în contextul în care, conform Băncii Mondiale, peste 700 de milioane de oameni trăiesc în sărăcie extremă.

Banerjee, născut în India, și Duflo, născută în Franța, au crescut în lumi total diferite. La vârsta de șase ani, Esther Duflo a citit o carte despre Maica Teresa, în care orașul Calcutta era descris drept un loc supraaglomerat, în care fiecare locuitor trăia într-un spațiu de numai trei metri pătrați. Când a vizitat orașul, la 24 de ani, după ce și-a finalizat studiile în cadrul MIT, a fost surprinsă de multitudinea de copaci și pavaje neaglomerate, ce nu păreau să aibă vreo legătură cu descrierea din carte.

La vârsta de șase ani, Abhijit Banerjee știa foarte bine unde locuiau cei săraci — în cocioabe mici, situate în spatele locuinței sale din Calcutta. Copiii de acolo aveau mai mult timp de joacă și puteau oricând să-l pună în inferioritate la orice sport, provocându-i un sentiment de gelozie.

„Acest instinct de a-i reduce pe săraci la un set de clișee a fost cu noi de când a existat sărăcia. În teoria socială, ca de altfel și în literatură, săracii sunt descriși fie leneși, fie întreprinzători, nobili sau hoți, răzvrătiți sau pasivi, neajutorați sau dibaci“, au scris Banerjee și Duflo în lucrarea lor „Poor Economics“, în care au examinat natura reală a sărăciei și cum cei săraci reacționează la diferiți stimuli.

„Nu este o surpriză că politicile ce corespund percepțiilor generale sunt încapsulate în formule tot atât de simple: «Piețe libere pentru săraci», «Drepturi substanțiale pentru săraci», «Mai mulți bani pentru săraci», «Ajutorul extern ucide dezvoltarea» și așa mai departe“, au scris cei doi.

Foto: Agerpres / EPA

Problema, spun ei, este că săracii sunt fie admirați, fie compătimiți. Totodată, ei sunt considerați a nu avea un bagaj bogat de cunoștințe și nimic din existența lor, din punct de vedere economic, nu se consideră a fi interesant.

„Din păcate, această înțelegere defectuoasă afectează grav lupta împotriva sărăciei globale: problemele simple cer soluții simple. Domeniul politicilor anti-sărăcie este plin de miracole imediate ce se dovedesc a fi, de fapt, nu tocmai miraculoase“. Nevoia reală este, așa cum observă ei, aceea de „a înceta reducerea săracilor la niște personaje de desen animat și de a face efortul de a le înțelege cu adevărat viețile, în toată complexitatea și bogăția lor“.

Astfel, cuplul a decis să-și înceapă cercetările despre modul cum piețele și instituțiile se pun în slujba celor săraci. În 2003, au înființat Abdul Latif Jameel Poverty Action Lab (J-Pal), în cadrul MIT, pentru a studia sărăcia. Cei doi au lucrat mult timp împreună înainte de a se căsători.

De-a lungul anilor, folosindu-se de studii și experimente realizate în India și Africa, au încercat să înțeleagă modul în care populația săracă reușește să supraviețuiască, identificând, totodată, situațiile în care are cu adevărat nevoie de un ajutor și de ce. Potrivit lui Banerjee, Duflo a fost implicată în aproximativ „70 – 80 de experimente“ în mai multe țări.

Cuplul a observat ce cumpără populația săracă, modul cum asigură sănătatea copiilor, câți copii alege să aibă o familie defavorizată, de ce copiii acestor familii, deși merg la școală, nu învață prea multe, precum și de ce microfinanțarea este utilă, fără să fie miracolul pe care îl pretind unii a fi. Au încercat, de asemenea, să vadă în ce măsură acest segment se hrănește bine, atât calitativ, cât și cantitativ.

Activitatea celor doi în ceea ce privește hrana populației sărace este fascinantă. Cuplul a pus la îndoială premisa că cei săraci mănâncă atât cât își permit. Plecând de la datele obținute din studiile realizate în 18 țări, economiștii au stabilit că hrana reprezintă 36-70% din consumul populației extrem de sărace din mediul rural, față de 53-74% în cazurile din mediul urban. Totodată, atunci când cheltuie pe hrană, segmentul sărac preferă alimentele „cu gust mai bun și mai bogate în calorii“, în defavoarea micronutrienților.

Nutriția este o enigmă în țările în curs de dezvoltare. Cuplul a ajuns la concluzia că acele lucruri care fac viața mai puțin monotonă sunt o prioritate pentru populația săracă — un televizor, o mâncare mai specială, de exemplu. Într-unul din locurile unde economiștii au efectuat un astfel de studiu, în statul Rajasthan, din nordul Indiei, unde aproape nimeni nu deține un televizor, ei au remarcat faptul că populația extrem de săracă își cheltuie 14% din buget pe festivaluri. Prin contrast, în Nicaragua, unde 56% dintre căminele sărace au un aparat de radio, iar 21% au televizor, acest segment aproape nu cheltuie nimic pe festivaluri.

Pe de altă parte, activitatea celor trei economiști sugerează că guvernele și instituțiile internaționale trebuie să-și regândească definitiv politicile privind alimentele. A pune la dispoziție mai multe grâne, așa cum fac majoritatea programelor, deseori nu-i va ajuta pe săraci să mănânce mai bine, pentru că principala problemă nu sunt caloriile, ci nutrienții. „Probabil că nu este suficient să le oferi săracilor mai mulți bani. S-ar putea ca nici creșterea venitului constant să nu ducă la o nutriție mai bună pe termen scurt. Așa cum am văzut în India, populația săracă nu se hrănește mai rău sau mai bine atunci când îi cresc veniturile; sunt mult prea multe provocări și dorințe de altă natură în competiție cu hrana“, remarcă ei.

Unul dintre experimentele cele mai interesante a fost încercarea de a înțelege rezultatele slabe pe care le au copiii în școală, în țările în curs de dezvoltare. „Am făcut experimente în care am schimbat o serie de lucruri, cum ar fi modul de predare, cărțile sau ritmul predării. A reieșit faptul că elevii au nevoie de mai mult timp pentru a recupera materia ratată, lucru ce nu se regăsește în sistemul de învățământ din lumea în curs de dezvoltare“, explică ei.

Cuplul de economiști nu crede într-o soluție miraculoasă pentru eradicarea sărăciei. În schimb, cei doi cred într-o serie de lucruri ce pot îmbunătăți traiul celor defavorizați: o simplă informație poate face o diferență uriașă (modul cum se transmite HIV), a lua decizia cea mai bună plecând de la o bună informare (consumul de sare ieftină fortificată cu fier și iod) sau o serie de inovații utile (microcreditare sau servicii de transferuri de bani de pe telefonul mobil). Duflo și Banerjee speră că „țările sărace nu sunt sortite eșecului pentru că sunt sărace sau pentru că au avut o istorie nefericită“. Ce trebuie cu adevărat combătut, avertizează ei, sunt „ignoranța, ideologia și inerția“. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele