Notre Dame din Paris părea invulnerabilă, noi ne credeam infailibili

Ei bine, nu

In this image made available on Tuesday April 16, 2019 flames and smoke rise from the blaze at Notre Dame cathedral in Paris, Monday, April 15, 2019. An inferno that raged through Notre Dame Cathedral for more than 12 hours destroyed its spire and its roof but spared its twin medieval bell towers, and a frantic rescue effort saved the monument's

LUNI 15 APRILIE 2019, aproape de ora 18.50, a izbucnit un incendiu în podul catedralei Notre Dame din Paris. În câteva ore, întreaga șarpantă a ars, acoperișurile s-au prăbușit, precum și turla construită de Viollet le Duc, care domina Parisul de la înălțimea ei de 96 de metri.Imediat, au circulat pe internet imaginile unei nopți de un roșu de sânge, în care, ca un braț uriaș ridicat neputincios spre cer, săgeata turlei s-a prăbușit în marea de flăcări, în timp ce un nor gros și alb se umfla deasupra flăcărilor, ca un spirit au răului.

În dimineața asta, însă, catedrala este tot acolo. Abia înnegrită de foc, scalpată de coafura ei de lemn și plumb, despuiată de acul ei dantelat, dar în picioare, cu vitraliile sale prețioase care nu s-au spart.

Au intervenit 400 de pompieri. Prima lor dificultate a fost înălțimea la care se găsea incendiul. A doua a fost faptul că Notre-Dame se află în centrul unui urbanism vechi, chiar dacă intrarea în catedrală și grădina permit o degajare. A treia este cp acoperișul și turla în săgeată erau învelite într-un eșafodaj datorită lucrărilor lansate în iulie anul trecut, pentru renovarea etanșeității.

Au trecut prin interior. Această metodă este mai periculoasă pentru pompieri, dar mai eficace pentru a stinge focul din interiorul unei clădiri. Într-adevăr, dacă gazele sunt împinse spre inima focarului (ceea ce este cazul dacă intervenția se desfășoară prin exterior), ele pot avea un efect contrat, și ațâța focul, mai degrabă decât să îl stingă. Cât despre posibilitatea de a lansa apă din aer, asta nu este posibil în orașe, întrucât apa clocotită devine mai periculpasă și mai nefastă decât flăcările.

Motivele acestui incendiu trebuie căutate, probabil, în lucrările care se desfășurau pe acoperiș: o imprudență? Un scurt circuit? Nu se poate ști deocamdată. Șarpanta catedralei Notre Dame, supranumită „pădurea”, se întindea pe o lungime de 100 de metri, Lățimea ei varia între 13 și 40 de metri. E greu de știut ce vârstă aveau cele mai vechi bârne, întrucât dacă șarpanta data parțial din secolul XIII, unele fuseseră recuperate din clădiri mai vechi…Rapiditatea cu care s-a propagat focul se explică probabil prin marea masă de praf de lemn acumulată în timp. În schimb, între momentul în care s-a produs prima scânteie și incendiu pot să fi trecut cîteva re sau zile, timp în care focul a mocnit invizibil.

Am aflat vestea de la o prietenă americană, când mă întorceam cu mașina din Normandia. Un mesaj albastru s-a afișat pe telefonul meu în noapte unui drum îngust, departamental, plin de viraje:  « I am watching the tragedy of Notre Dame. I am weeping as Our Lady burns; my heart is breaking. I am so very, very sorry! Please accept my deepest condolence on this loss to all of France — indeed, to all the world. »[1] . La început, am crezut că vorbește despre o regină decăzută, și că este vorba de o interpretare a romanului lui Victor Hugo „Notre Dame din Paris”, înainte sa realizez că nu este vorba despre o tragedie literară, ci de una foarte concretă. Realitatea este uneori atât de năucitoare, încât o respingi ca pe o intrusă.

Din acest motiv, azi dimineață, ca site de alți oameni curioși, am făcut turul în l’île de la Cité, ca să văd cu ochii mei, în ciuda barajelor de securitate și a mulțimii, ce se întâmplase cu „Dpamna Noastră”, și de aceea, în fața frumoaselor ei turnuri gemene blonde, a contraforților ei, a rozetelor ei, tot prezente, tot maiestuoase, tot delicate, deasupra copacilor în foarre ai acestuie aprilie răcoros, am respirat; „Ufffff!” Să fiu iertată, căci știu că acest foc a fost  luptă teribilă, și iubeam și eu, turla în săgeată a genialului nostru arhitect din secolul XIX, marele și prilificul Viollet le Duc. Dar așa cum îi spui unui prieten cre are brațul și piciorul în ghips: „ai avut noroc!”, i-am spus ”Doamnei Noastre”: ”Ei bine, Doamna mea, ai scăpat cu viață!”

Pentru un francez, și mai cu seamă pentru un parizian (sau o pariziancă, așa cum sunt eu), Notre Dame nu este doar un monument din piatră, ea este Istoria noastră. Când, în secolul XII, abatele Suger a decis să aplice gândirea lui Abélard într-o nouă concepție de arhitectură religioasă,s-a plasat într-un proiect foarte ambițios, care pune înainte Universitatea din Paris, unde preda Abélard; dat fiind că Dumnezeu este lumină – lumina rațiunii și a adevărului – trebuie ca lumina Sa să intre în biserică, iar construcția acesteia să fie un exemplu de geometrie și de ordine, asemenea lumii divine. Abatele Suger a profitat de prietenia sa cu Regele Ludovic VII pentru a realiza această revoluție arhitecturală la bazilica de la Saint-Denis, unde se aflau deja mormintele regilor Franței. Scurt timp după asta, episcopul Parisului, Maurice de Sully, înțelege geniul acestei noutăți și se hotărăște să reconstruiască o catedrală în inima orașului, în același stil.

Pentru a atinge înălțimi neegalate până atunci, și pentru a amenaja ferestre mari, pereții nu mai sunt concepuți ca niște mase pline, ci se articulează pe stâlpi și pe arcuri, care se sprijină unele pe altele. În interiorul marilor spații deschise, se instalează picturi pe sticlă, care inundă interiorul cu o lumină colorată, și contribuie la crearea unei atmosfere minunate.

The spire collapses while flames are burning the roof of the Notre-Dame Cathedral in Paris, France, 15 April 2019. A fire started in the late afternoon in one of the most visited monuments of the French capital. EPA/IAN LANGSDON

Timp de două secole, întreg Parisul a construit această biserică. Unii, donând bani, alții, participând la șantier. Singurul nume de arhitect care ne-a parvenit este cel al lui Pierre de Monteuil, chiar dacă nu este la origine. Anonimatul meșterilor mari contribuie la legenda care spune cp o catedrală gotică este o construcție colectivă. În tot acest timp, între secolele XII și XIV, Franța își construiește monarhia și bogăția ei economică. Ea devine țara cea mai populată din Europa, iar stilul gotic cucerește lumea creștină. Franța și Notre Dame cresc împreună…

Pe vremea aceea, nu se spunea „gotic”, ci „francez”, căci cuvântul „gotic” a apărut în timpul Renașterii, și s-a dorit a fi peiorativ. El semnifică de fapt, „barbar”. Putem vorbi oare despre primul război cultural? Nu știu. În orice caz, dacă italienii se amuză pe seama acestui stil medieval, parizienii le răspund la dispreț, opunându-se pe cât se poate la intruziunea stilului renascentist în capitală…Așa se face cp unele biserici gotice au fost construite la Paris până sub Ludovic XIII.

Zidurile catedralei Notre Dame sunt un mare poem. Acolo găsim Viața, Moartea, îi găsim pe Isus, Sfinții, Regii și Fecioara Maria, bineînțeles. Vedem și personaje care lucrează, altele care visează, diavoli, monștri, flori, păsări. Capitelurile, cheile de boltă, jgheaburile, și cele mai mărunte detalii de arhitectură sunt pretexte pentru a sculpta, pentru a oferi privirii, a împărtăși. Unele sculpturi sunt destinate să nu fe văzute de nimeni de pe acest Pământ, doar poate de niște pompieri epuizați după o noapte de aprilie, sau de Quasimodo. Te poți, de asemenea, pierde în calcule savantedespre proporțiile și imbricațiile pătratului în cerc, care ne revelează atât cunoașterea spirituală,, cât și matematicile din epocă.

Restaurarea recentă i-a redat catedralei Notre Dame culoarea sa originală – un alb auriu. Această piatră de calcar extrasă din carierele subterane ale Parisului, este ușor de tăiat, dar sensibilă la apă. De aceea, structura era acoperită cu un acoperiș care coafa totul, deasupra bolților. Spre deosebire de o casă obișnuită, șarpanta nu avea deci niciun rol în soliditatea clădirii. Dar ne puteam teme de consecințele căldurii extreme asupra celorlalte părți, chiar independente, ale acoperișului.

În fine, să aducem un omagiu marii victime a acestui incendiu; turla în săgeată a lui Viollet-le-Duc. Însărcinat cu restaurarea bisericii la mijlocul secolului XIX, el a decis să îi redea săgeata care fusese dărâmată cu mai puțin de un secol înainte. La baza sa, comandase 16 statui din aramă, reprezentând sfinți cu fețe foarte omenești, ca cea a Sf.Toma, care poartă un echer și care îi seamănă ca două picături de apă. Dar, de patru zile, ele fuseseră coborâte, din cauza lucrărilor, cu elicopterul, oferindu-le parizienilor un remake al începutului filmului lui Fellini, „La Dolce Vita” în direct!

Vom afla curând amploarea pagubelor din interior. Orga, probabil, a suferit mult, Ni se vor da cifre, costul pagubelor și ca de obicei, ne vom întreba dacă o dramă are un preț cuantificabil. Acest incendiu a fost un șoc. Ar fi putut fi mai rău: pentru această biserică aproape milenară, pentru noi, care trăim la picioarele ei, pentru cei care au vizitat-o, pentru cei care au admirat-o de aproape sau de departe. Ea părea invulnerabilă, iar noi, noi ne credeam infailibili. Ei bine, nu.


[1] „Urmăresc tragedia de la Notre Dame la televizor. Plâng, în timp ce Doamna Noastră arde; mi se rupe inima. Ămi pare atât de rău! Te rog so accepți condoleanțeke mele pentru această pierdere pentru întreaga Franță – într-adevăr, penttru întreaga lume.” (traducerea textului din engleză, în original)

Comentarii




Marie-Hélène Fabra Brătianu
Fiică a Ilenei (Ioana, pentru familie) Brătianu şi nepoată a lui Gheorghe Brătianu, s-a născut la Paris, oraş pe care nu l-a părăsit niciodată. A studiat pictura la École des Beaux Arts şi la École du Louvre. A participat la nenumărate expoziţii de grup şi a avut câteva expoziţii personale, printre care Paysages: Café culturel Saint-Denis (2000), Peinture et psychanalyse: Collectif 125 (Paris, 2005). A realizat două filme de autor: Oedipe au pouvoir (2005) şi Oedipe, mon frère (2007).

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele