La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene (UE). Momentul a fost important, atât în sine, prin faptul că am intrat într-un club al bunăstării economice, cât și prin reformele care au trebuit să fie făcute înainte de aderare, dar și după aceasta. Dacă primii pași pentru modernizarea României, după ieșirea din comunism, au fost făcuți în perioada 1996-2000, adevăratul proces de dezvoltare a economiei și instituțiilor românești a început în anul 2000, după deschiderea negocierilor de aderare la UE.

La momentul actual, „proiectul european nu mai este privit cu atâta încredere ca în urmă cu 10 ani: criza economică și financiară a fost însoțită de un val de euroscepticism care pune sub semnul întrebării beneficiile UE. Recesiunea ulterioară, care s-a dovedit mai profundă și prelungită decât s-a așteptat, marcată de o recuperare economică lentă și dificultăți în ocuparea forței de muncă, a erodat încrederea cetățenilor în capacitatea instituțiilor naționale și europene de a asigura obiectivele propuse de stabilitate, protecție și oportunități de dezvoltare”, arăta un raport al World Bank din 2016. Apoi, criza datoriei Greciei, criza migranților, iar în prezent Brexit-ul au adâncit și mai mult această neîncredere. „Speculatorii” momentului nu au întârziat să apară: partidele populiste din țări precum Ungaria (al cărui model îl copiem, la virgulă) și… Rusia, aflată într-un război hibrid cu Occidentul (în care și noi suntem acum incluși). Iar în România, partidul de guvernământ și-a ales în acest an, de deținere a președinției Consiliului European și de desfășurare a alegerilor europarlamentare, un discurs antieuropean.

Și totuși, ce au însemnat acești 12 ani de membru ai acestui club?

Obiective clare

Pentru România, aderarea la UE a reprezentat evenimentul major al deceniului trecut, cu ținte precise: creșterea calității vieții și modernizarea economică; asigurarea unui ritm de creştere sustenabilă, necesar şi suficient pentru reducerea decalajelor României faţă de media UE; creşterea calităţii vieţii, reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea stării de sănătate; maximizarea utilizării resurselor și reducerii costurilor la o unitate de consum, în special, pe orizontul de timp mediu şi lung. Pentru a realiza aceste obiective, România a fost de acord să opereze o serie de modificări structurale și la nivel social, solicitate de noul său statut de membru UE.

Obiectivele României au fost fixate prin documente programatice, precum Cadrul Strategic Național de Referință (CSNR) 2007-2013, document utilizat pentru programarea Fondurilor Structurale și de Coeziune. Aici, spre exemplu, se menționa că țara noastră și-a propus „crearea unei Românii competitive, dinamice și prospere”, pentru a reduce disparitățile de dezvoltare economică și socială față de statele membre ale UE prin generarea unei creșteri suplimentare de 15-20% a PIB până în anul 2015 (Guvernul României, 2007, p.4). Obiectivul a fost îndeplinit, dacă avem în vedere creșterea PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare de la 39% din media UE în 2006 la 59% în anul 2016. Programul de Convergență (Guvernul României, 2017) pentru anul acesta estimează creșterea indicatorului la 70% din media europeană în anul 2020. La momentul actual, Strategia Europa 2020, aprobată în iunie 2010 de Consiliul European, guvernează politicile economice ale UE – o strategie pe 10 ani, având drept scop principal dezvoltarea economică a UE, printr-o „creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”, cu o mai bună coordonare a politicilor naționale și europene. În această strategie, UE a stabilit cinci obiective majore care urmează să fie îndeplinite până în 2020, iar fiecare stat membru și-a asumat propriile ține naționale, în urma negocierilor și a caracteristicilor particulare.

Ritm bun de dezvoltare

Progresele realizate de România în acești 12 ani, atât din punct de vedere economic, cât și social, sunt de netăgăduit. Spre exemplu, în Raportul de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro, document elaborat în decembrie 2018 și făcut public la începutul acestui an, se arăta că „din punctul de vedere al PIB real pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPC), România se află încă într-o poziţie de ţară periferică în raport cu ţările europene dezvoltate. De exemplu, în anul 2000, nivelul absolut al PIB pe locuitor la PPC în România era de 4 ori mai mic faţă de media zonei euro, jumătate din cel al Poloniei şi Ungariei şi de circa 3 ori mai mic decât cel al Cehiei. La nivelul anului 2017, PIB pe locuitor la PPC în România a ajuns la 63% din media UE 28, saltul faţă de anul 2000 fiind de 37 de puncte procentuale. Dacă în anul 2000 se situa la jumătate din nivelul Ungariei şi Poloniei, în 2017 s-a apropiat foarte mult de acestea (la 5, respectiv 7 puncte procentuale). De asemenea, faţă de nivelul ZE, recuperarea decalajului este semnificativă, ajungând în anul 2017 să depășească jumătate din nivelul acesteia”.

Conform datelor Eurostat, în 2017 (ultimele date disponibile), România înregistra un PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 18.800, față de o medie de 30.000 pentru UE 28 (30.100 UE 27, respectiv 31.900 Zona euro = UE19) și de 20.900 pentru Polonia, 20.300 Ungaria, 20.200 Grecia, 20.000 Letonia și 14.800 Bulgaria. Iar recuperarea decalajului a continuat și în 2018, în condițiile în care PIB-ul României a crescut cu 4,1% față de o medie a UE 28 de 1,9% (1,8% pentru Zona euro). În 2006, anul de dinaintea aderării României la UE, PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare era de 39% față de media UE, comparativ cu 63% în 2017 și de circa 67% (estimare proprie) în 2018. În prețuri curente (în euro),  PIB-ul pe locuitor al României se situa la 19% din media UE, față de 32% în 2017 și de circa 34% (estimare proprie) în 2018.

Din perspectiva ritmului mediu de creştere economică, România se poziţionează destul de bine, atât faţă de media Zonei euro, cât şi faţă de celelalte state din Europa Centrală și de Est. Astfel, în perioada 2000-2017, ritmul mediu de creştere economică în România a fost în medie de 3,9%, conform datelor Eurostat, în timp ce media Zonei euro a fost în aceeaşi perioadă de 1,3%. La acest indicator, România a depăşit Polonia, care pentru același interval de timp a înregistrat un ritm mediu de creştere de 3,7%, în timp ce Cehia a crescut în medie cu 2,8%, iar Ungaria, cu 2,2%.

PIB urban, 16% peste media UE

Dezvoltarea nu a fost însă una armonizată la nivelul celor opt regiuni de dezvoltare ale României, arată un studiu al Institutului European din România, intitulat Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra economiei românești și a cărui realizare a fost coordonată de academicianul Lucian-Liviu Albu. În timp ce regiunea București-Ilfov a depășit nivelul mediu de dezvoltare al UE, restul regiunilor se poziționează la o distanță semnificativă de aceasta, la jumătate din media UE. Cea mai mare creștere a nivelului de dezvoltare în ultimii 10 ani a avut loc în București-Ilfov, o creștere de 55 de puncte procentuale, de la 89% din media UE în 2006 la 144% din media UE în anul 2017, ultimul an pentru care sunt disponibile date comparative la nivel regional. Pentru restul regiunilor, creșterea a oscilat între 14 puncte procentuale (în regiunea Nord-Est, de la 25% la 39%) și 20 de puncte procentuale (regiunea Sud-Est, de la 33% la 53%). De altfel, regiunea Nord-Est continuă să rămână cea mai puțin dezvoltată regiune din România, la fel ca acum 12 ani, cu un PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare de ceva mai mult de o treime (39%) din media UE.

Totodată, diferențele între mediul rural și urban continuă să rămână semnificative. PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare în regiunile predominant rurale din România reprezintă 37% din media UE în anul 2013 (ultimul an pentru care cifrele sunt disponibile, conform Eurostat), în creștere de la 28% din media UE în anul 2006. Același indicator se ridică la 116% din media UE în anul 2013 pentru regiunile predominant urbane, comparativ cu 78% în anul 2006. 

Redistribuire, deficitară

Creşterea PIB s-a reflectat doar parţial în reducerea ratei sărăciei, exprimată prin rata de deprivare materială (în literatura de specialitate, rata de deprivare materială este considerată a fi un indicator cu o

valoare informaţională mult mai bogată decât rata sărăciei). În anul 2007, de exemplu, primul an al României în UE, aveam una dintre cele mai mari rate de creştere economică (6,9%), dar şi cea mai mare rată de deprivare materială (38,0%). Deşi rata de deprivare materială severă a avut un trend descrescător pe parcursul întregii perioade analizate (s-a redus aproape la jumătate, de la 38,0% în 2007 la 19,4% în 2017), în România ea a rămas în continuare la niveluri considerabile, incomparabile cu cele existente în Zona euro, dar şi în Cehia, Polonia, chiar şi Ungaria.

Și, deși în scădere, ratele sărăciei și inegalității rămân foarte ridicate, după cum o arată Raportul de țară din 2019 privind România, elaborat de Comisia Europeană. „Inegalitatea veniturilor s-a redus în ultimii 2 ani, dar se menține la unul dintre cele mai mari niveluri din UE, reflectând în parte capacitatea deficitară de redistribuire a sistemului fiscal și de securitate socială. Peste 1,5 milioane de persoane câștigă sub 3 euro pe zi (Friedrich-Ebert-Stiftung, 2018), iar 3,9 milioane se află într-o situație de deprivare materială severă. Oportunitățile sunt inegale din multe puncte de vedere. Nivelurile ridicate de sărăcie sunt asociate cu șomajul, cu un grad redus de educație, cu transmiterea sărăciei într-o mare măsură de la o generație la alta, precum și cu disparitățile regionale. Proporția copiilor care trăiesc în sărăcie sau excluziune socială (4 din 10) este una dintre cele mai ridicate din UE. Statutul socioeconomic afectează în mod semnificativ performanțele elevilor, descurajând creșterea durabilă pe termen lung”, se menționează în raportul menționat. La obiectivul referitor la promovarea incluziunii sociale, UE și-a propus reducerea cu 25% a numărului de cetățeni europeni cu un nivel de trai inferior pragului național de sărăcie, adică scoaterea din sărăcie a peste 20 de milioane de persoane. România și-a stabilit o țintă mai modestă, de reducere a numărului acestor persoane cu 580.000. Datele oficiale indică reducerea cu peste 1,4 milioane de persoane, cumulat, începând din anul 2009.

Spre comparație, ratele mari de creştere economică au fost mult mai bine reflectate în ratele de deprivare materială în cazul Poloniei (care a plecat de la 22,3%, în 2007 şi a ajuns în 2016 la numai 6,7%, nivel comparabil cu zona euro) sau în cel al Cehiei (care a avut iniţial o rată de deprivare materială de numai 7,4%, ajungând în 2017 la o rată sensibil mai mică decât cea din zona euro), fapt care indică o mult mai eficientă funcționare a capacității de redistribuire a sistemului fiscal și de securitate socială polonez, comparativ cu cel românesc.

La nivel regional, există disparități însemnate între valoarea veniturilor și salariilor, după cum o arată datele Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză (vezi tabelul).

Câştigul salarial mediu net lunar – lei/salariat

Regiunea	2017	2018
Total economie	2338	2655
Nord-Est	2038	2312
Sud-Est	1987	2211
Sud-Muntenia	2130	2383
Sud-Vest Oltenia	2034	2310
Vest	2242	2571
Nord-Vest	2140	2491
Centru	2149	2489
București-Ilfov	3186	3580

Sursa: INS

Diferențele de la o regiune la alta apar și în ceea ce privește productivitatea muncii. Regiunea București-Ilfov a înregistrat cea mai mare productivitate (cu 22 % peste media UE), în timp ce în regiunea Nord-Est, productivitatea se situa la doar o treime din media UE. Productivitatea medie pentru toate regiunile, cu excepția Capitalei, reprezintă doar jumătate din media UE. Rata șomajului la nivel regional a variat în mod semnificativ în 2017, de la 2,9 % în Nord-Est, la 7,7 % în Sud-Vest Oltenia, în ciuda unei reduceri a decalajului dintre regiuni, de la 6,9 puncte procentuale în 2016 la 4,8 puncte procentuale în 2017. „Indicatorii socio-economici regionali arată că există un decalaj major între Capitala aflată în creștere, care atrage în principal mână de lucru calificată în sectoarele cu o valoare adăugată mai mare, și restul țării, unde ocuparea forței de muncă este concentrată în sectoarele cu valoare adăugată mai scăzută, în contextul emigrației”, se arată în Raportul de țară din 2019 privind România, elaborat de Comisia Europeană.

Explozia exporturilor

Participarea la piața unică a avut ca efect și o creștere semnificativă a schimburilor comerciale ale României, în special cu țările din UE. Volumul exporturilor, cât și cel al importurilor au crescut semnificativ în această perioadă: exporturile totale ale României s-au majorat de 2,6 ori, de la 25,85 mld. euro în 2006 la 67,7 mld. euro în 2018, iar importurile au crescut de 2,03 ori, de la 40,75 mld. euro la 82,8 mld. euro în aceeași perioadă. O creștere mai accentuată este înregistrată în privința comerțului cu UE: exporturile cresc de 3 ori în perioada celor 12 ani de stat membru al UE (2006-2018), ajungând la 51,98 mld. euro în 2018, iar importurile s-au majoreat de 2,38 ori, până la 51,95 mld. euro. Se observă o creștere mai accentuată a schimburilor comerciale intracomunitare în 2018

comparativ cu anul 2006, ponderea importurilor provenite din UE în total importuri crescând semnificativ, de la 62,6% în 2006 la 74,7% în anul 2018, cu creșteri aproape anuale, cu excepția anului 2008, ca urmare a crizei economice. Exporturile către UE reprezintă 76,7% din totalul exporturilor românești, în creștere de la 67,7% în 2006.

România, beneficiar net de fonduri europene –Volumul fondurilor atrase de la bugetul UE a fost în fiecare an mai mare decât contribuțiile la bugetul comunitar.. Finanțările totale primite de România în perioada 2007-2016 se ridică la 40,87 mld. euro, comparativ cu o contribuție de 13,78 mld. euro (formată din cei 1% din PIB cu care fiecare stat membru contribuie la bugetul UE și alte contribuții, în principal din taxe vamale). Prin urmare, în aproape 10 ani de la aderare, România a atras 27,1 mld. euro. Aceasta înseamnă că, la o populație medie de 20,2 milioane de locuitori, conform datelor oficiale, fiecărui român îi revin 1.338,2 euro de fonduri europene atrase în cei 10 ani.

La nivelul UE, balanța oscilează între 11-12 state net contribuitoare și 16-17 net beneficiare de fonduri din bugetul UE. Cei mai mari contribuitori la Bugetul UE sunt Germania, Marea Britanie și Franța, iar Polonia, Spania și Grecia se află printre principalii beneficiari. Datorită creșterii absorbției fondurilor europene, România și-a îmbunătățit poziția în rândul statelor beneficiare, urcând de pe locul 10 în anul 2007 în clasamentul țărilor cu cele mai mari sume primite de la bugetul UE pe locul 3 în 2015, după Polonia și Cehia. În perioada 2007-2015, țara noastră a primit fonduri în valoare de 22,4 mld. euro, având în clasamentul final a șasea cea mai mare sumă. Polonia se distanțează clar, cu 82,8 mld. euro atrase, urmată de Grecia (43 mld. euro) și Ungaria (31,2 mld. euro).

Dacă raportăm suma totală obținută în perioada 2007-2015 la populația medie din această perioadă, România se plasează abia pe locul al 13-lea, cu 1.107,5 euro revenind fiecărui locuitor. Grecia a reușit să atragă cele mai multe fonduri pe locuitor, de 3.909,4 euro, urmată de Lituania, cu 3.587,7 euro, Estonia (3.257,3 euro) și Ungaria (3.129,9 euro). Mai slab decât România stau numai Cipru (ultima clasată – cu 113,2 euro), Croația (249,3 euro), Spania (592, 4 euro) și Irlanda (813,3 euro). De reținut, însă, că aceste clasamente depind totuși de nivelul fondurilor alocate fiecărei țări în funcție de nevoile de dezvoltare cu care se confruntă.

Sursa: Institutul European din România, studiul Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra economiei românești, coordonator: academicianul Lucian-Liviu Albu

Beneficii ale fondurilor europene în România*

 PIB-ul este cu 13,6% mai mare în anul 2016 decât în 2009 în cazul scenariului „cu fonduri” decât în cazul celui „fără fonduri”.

 Consumul privat a depășit cu 22,2% nivelul estimat în cazul scenariului fără fonduri, iar investițiile au crescut cu 29,5%.

 Numărul de locuri de muncă nou-create a fost cu peste 41.500 mai mare decât în cazul în care nu am fi utilizat fondurile europene; de asemenea, rata șomajului a fost cu 3,7% mai mică.

 Exporturile sunt cu 3,6% mai mari datorită absorbției fondurilor europene, iar importurile au depășit cu 17,2% nivelul estimat în cazul scenariului fără fonduri.

 Remunerația medie pe salariat este mai mare cu aproape o treime decât în cazul lipsei fondurilor europene, iar productivitatea cumulată a muncii este mai mare cu 4%.

 Fondurile europene reprezintă o sursă bună pentru recapitalizarea firmelor. Totodată, firmele care au folosit fonduri europene cu scopul dezvoltării activității au avut o productivitate mai ridicată, o profitabilitate mai mare și un grad de îndatorare mai scăzut.

Sursa: Institutul European din România, studiul Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra economiei românești, coordonator: academicianul Lucian-Liviu Albu

*Notă: Comisia Națională de Prognoză (CNP) a evaluat impactul fondurilor structurale asupra economiei românești. Premisele de la care pornește studiul vizează trei mecanisme prin care se resimt în economie fondurile atrase: dezvoltarea infrastructurii fizice, a capitalului uman și asistență financiară pentru firme. Scenariile sunt rulate pentru perioada 2007-2020; în scenariul „fără fonduri” nu sunt luate în considerare fondurile structurale, iar în scenariul „cu fonduri” sunt incluse fondurile structurale primite de România în perioada 2007-2013, iar pentru perioada de până în 2020 se urmăresc efectele avute de acestea asupra economiei.