Notre Dame și Săptămâna Mare

A view of the cross and the sculpture 'Pieta' by Nicholas Coustou behind debris inside the Notre-Dame de Paris in the aftermath of a fire that devastated the cathedral, in Paris, France, 16 April 2019. The fire started in the late afternoon on 15 April in one of the most visited monuments of the French capital. EPA/CHRISTOPHE PETIT TESSON / POOL

15 aprilie va intra în memoria afectivă a Europei ca ziua în care a ars Catedrala Notre Dame din Paris. În lunea Săptămânii Mari a Catolicilor, Parisul și, împreună cu el, întregul Occident au urmărit neputincios cum unul dintre cele mai impunătoare simboluri ale Creștinismului din toată lumea ardea.

Unii dintre cei ce urmăreau focul de aproape spuneau că trăiesc acest eveniment cu aceeași durere și deznădejde simțite în fața unei morți. Focul simboliza pentru mulți dintre creștini moartea religiei lor într-o țară și un continent în perpetuă secularizare, iar pentru parizieni, colapsul turlei durea ca moartea unui prieten — clădirea care definise Parisul pentru mai bine de opt secole umplea acum cerul orașului de fum.

Ce făcea tragedia poate chiar mai greu de acceptat era lipsa ei de sens.

De la construcția sa, Notre Dame a supraviețuit destoinic în fața unor secole de lupte interconfesionale, a nenumărate războaie, dintre care două războaie mondiale, și (într-o anumită măsură chiar și) capriciilor unui regim care încerca să elibereze țara prin ghilotină, și care și-a propus mai apoi să transforme și catedrala într-un „Templu al Rațiunii.“

Și în ultimii ani, când Parisul a devenit ținta multor atacuri teroriste și epicentrul unui profund tumult politic, economic și religios, Notre Dame a rămas un simbol al statorniciei, rezistând și acestei perioade de incertitudine; deși în 2016 un grup terorist încercase să o năruie, catedrala a rămas și atunci în picioare, tronând ca simbol al speranței în fața ostilității.

Însă după ce a rezistat atâtor atacuri și tragedii, Notre Dame era acum aproape distrusă de un foc accidental, absurd, început tocmai atunci când iubitorii capodoperei arhitecturii gotice reușiseră să strângă fondurile necesare pentru a o consolida. Parisul, „epicentrul secularizării europene”, urmărea înmărmurit și debusolat mistuirea catedralei, iar scena părea să le insinueze cinic: „Chiar dacă ați rezistat adversității și relei-voințe, finalul poate să vină în cele din urmă și dintr-o simplă întâmplare“.

Multă lume a deplâns întâmplarea că dezastrul era chiar amplificat de faptul că a avut loc tocmai în timpul Săptămânii Mari, în toiul celei mai importante sărbători a creștinilor. Însă pentru creștini, tocmai această perioadă de sărbătoare ar trebui să fie alinarea acestei situații.

Creștinii din toată lumea sărbătoresc într-aceste două săptămâni Paștele — Învierea lui Hristos. Această sărbătoare, al cărei mesaj este însăși nădejdea creștină, nu este una care neagă adversitatea și suferința și nici nu promite credincioșilor o cărare ușoară. În schimb, Paștele transmite mesajul că tocmai din mijlocul durerii se naște adevărata speranță. În urmă cu două mii de ani, în jurul fiului lui Iosif și al Mariei s-a format o mișcare mesianică, una dintre multele de felul ei din Palestina ocupată de Imperiul Roman. Ucenicii lui Iisus au început să-l urmeze crezând că este cel care poate să răstoarne puterea romană și astfel să își instituie o nouă împărăție. Scripturile creștine descriu și deznodământul acestei mișcări atunci când cel pe care ei îl credeau eliberatorul a murit tocmai din ordinul asupritorilor. Lipsiți de orice speranță, adepții săi s-au ascuns înfricoșați în spatele ușilor încuiate. Însă mesajul Sărbătorilor Pascale este că tocmai din această înfrângere definitivă provine speranța lumii, fiindcă murind, cred creștinii, Hristosul a biruit nu doar asuprirea romană, ci însăși moartea, prin învierea Sa.

Speranța pe care creștinii o sărbătoresc în această perioadă din an nu este una care se limitează la un mesaj politic. Ea nu promite credincioșilor puterea politică; nu le-a spus martirilor că vor putea evita pedeapsa romană, nici creștinilor francezi din secolul al XVIII-lea că într-un final furia iacobinilor va eșua și viața lor se va întoarce la normal și nici acum nu promite nimănui că vor scăpa nevătămați din mijlocul atacurilor teroriste. Mai mult, Paștele nu vestește protecția credinciosului de boală, decădere sau de accidente absurde.

Încrederea creștinilor la Sărbătorile Pascale și convingerea care i-a întărit pe constructori în cele două secole de muncă de făurire a minunatei catedrale din Paris nu sunt că Notre Dame va fi rămas mereu în picioare sau că lor nu li se va întâmpla niciun rău, ci că, indiferent ce se va întâmpla cu catedrala și indiferent ce rău li s-ar întâmpla, răul și moartea nu mai au nicio putere, fiindcă Hristos a înviat.

Comentarii