Am fost convins timp de aproape șase ani, cât am locuit în America, că americanii sunt peste măsură de autocritici și, ca atare, nu realizează cât de dezvoltată este țara lor față de majoritatea restului lumii. De altfel, impresia nu e una greu de format. Când ești străin între studenți americani, auzi frecvent că țara ta este fără doar și poate mai elevată și mai caritabilă decât a lor și că a lor este rasistă, incultă, grasă, consumeristă și așa mai departe. Chiar mai mult, par să aibă o satisfacție nemaipomenită atunci când străinii se plâng de America. După ceva vreme ajungi să ai impresia că orgoliul și instinctul lor de autoapărare au lăsat locul unui ușor masochism generalizat la nivelul întregii societăți. Impresia este chiar mai frapantă când iei în considerare că în discuție este patria celor care nu demult declarau excepționalismul american – ideea că ei sunt, spunea Lincoln, „poporul aproape ales”, imun la problemele și eșecurile care năruie alte țări.

Am descoperit totuși, nu demult, că instinctul natural de autoapărare, chiar și în statele de coastă ale Americii, iese la iveală atunci când știi unde să-l cauți. Am sugerat, de exemplu, unui coleg newyorkez că oamenii crescuți în suburbiile bogate din nord mi se par deseori mai stângaci în prezența străinilor decât cei din sudul ceva mai sărac; am îndrăznit și o explicație, sugerând că cei crescuți în școlile private din nord au de-a face, pe parcursul unei mari părți din viața lor, cu niște comunități omogene unde mai toată lumea arată ca ei, are la fel de mulți bani ca ei și votează ca ei, pe când dezordinea sudului te expune în mod natural la oameni din pături sociale diverse care trăiesc, că vor sau că nu vor, într-o societate mai eterogenă. Am primit din partea lui un răspuns copleșit de uluire și revoltă. Să sugerezi că newyorkezii ar putea fi mai deranjați de diversitate sau mai puțin ospitalieri față de străini decât sudiștii era pentru el o idee de neconceput, care mergea împotriva oricărui instinct natural. În opinia lor, sudul este o regiune plină de rasiști, inculți, grași și consumeriști, iar nordul își dă toată silința să civilizeze țara. Brusc, autocritica națională a început să sune a șovinism regional. Unul explicabil până la urmă: n-a trecut așa de mult timp de când yankeii s-au războit cu confederații.

Am continuat, probabil din cauza vârstei mele fragede, să-mi exersez noua metodă de a întărâta nordici, iar ea a continuat să dea rezultate chiar și atunci când înlocuiam sudul cu zona centrală a țării, pe care au botezat-o „the fly-over states” (statele pe care le vezi doar sub avion), sau chiar și Pennsylvania rurală. Niciuna dintre aceste zone nu are însă un trecut confederat care să explice revolta lor. Coerența împărțirii nu stătea deci ascuns în rămășițele Războiului Civil. Nu-și avea baza nici în geografie: dintre statele civilizate fac parte, se pare, atât California, cât și Illinois, acestea fiind depărtate și de nord, și una de alta. Misterul poate fi elucidat totuși de harta electorală a Americii: statele considerate bune erau cele care votau Partidul Democrat, iar cele rele erau acelea care îi votau pe Republicani. Identitatea pe care și-o protejau, deci, nu era una regională, ci una ideologică.

Însă interesantă nu este atât diviziunea politică a țării, cât felul în care simbolul „Americii” funcționează în discursul politic contemporan. Pentru prietenii cu care vorbeam, susținători ai Partidului Democrat progresist, „America” nu îi reprezenta pe ei, și nici măcar un tot unitar care să-i cuprindă: „America” era sinonimă cu inamicii lor politici. Aceasta se observă și în protestele și discursul politicienilor progresiști. Jucătorul de fotbal Colin Kaepernick și-a exprimat, de exemplu, revolta față de brutalitatea poliției asupra populației negre îngenunchind în timpul intonării imnului, iar Andrew Cuomo, guvernatorul New Yorkului, a răspuns sloganului lui Trump, „Make America Great Again”, spunând că „America nu a fost niciodată atât de grozavă”.

Conservatorii, la rândul lor, n-au avut nici cea mai mică problemă cu a acapara complet simbolurile naționale, defilând în continuare cu mândrie sub steagul american, dar excluzând de sub acesta pe progresiștii „nepatrioți” și „antiamericani”. Pe lângă că este o reacție destul de intuitivă, mișcarea retorică a conservatorilor este, până la urmă, o mișcare politică abilă, care folosește tot sentimentul negativ al discursului progresist pentru a-și împământeni baza electorală.

Discursul ambelor tabere ia parte însă, mai mult sau mai puțin lucid, la năruirea unui element, cred, necesar statorniciei democratice. Nu cred că prăpastia între stânga și dreapta americană a fost întotdeauna atât de puțin adâncă încât lumea să poată cădea de acord din punct de vedere politic. Ce exista, în schimb, era un consens că idealul căutat este visul american, este înfăptuirea ideii imaginate de părinții fondatori ai Americii în Constituție.

Acum însă, cele două grupuri ideologice ale Americii nu mai au niciun simbol comun. Americanii nu împart o religie, etnie sau cultură comună, în unele cazuri, ca cel al metropolei newyorkeze, nici o limbă comună, și în urma acestor schimbări, se pare, nici măcar o identitate națională.

Este posibil ca progresiștii să aibă dreptate și că o asemenea distincție între un „noi” național și un implicit „ceilalți” să fi dat născare la șovinisme în America și în celelalte state- națiune. Însă ce se poate observa în urma erodării simbolurilor comune naționale nu este o dispariție a șovinismului, ci doar o mutare a sa dintre oamenii care nu împart aceeași naționalitate între oamenii care nu împart aceleași păreri.