Contrar unor teze larg răspândite de unii și alții în spațiul public, în această campanie electorală pentru europarlamentare s-a vorbit mult despre Europa. De fapt mai mult ca oricând.

Ba chiar, dincolo de vorbe am avut parte și de fapte, ceea ce contribuie inevitabil la apariția unor clarificări în rândul electoratului care pot face diferența.

În linii mari, oferta politică pusă pe masă în această campanie electorală este de două feluri:
Una care vine cu soluția continuității pe drumul început de România atunci când elitele de la București au ales în sfârșit calea europeană și euroatlantică.

Și o alta care propune o rupere de ritm (în prima fază) și decuplarea totală (în faza finală) de filosofia care a stat la baza politicii externe românești în ultimii 20 de ani și care se regăsește în aspirațiile celei mai mari părți a societății.

Problema pe care o întâmpină prima ofertă ține mai degrabă de aspecte tactice și de adaptarea la o dinamică geopolitică, tehnologică și socială care aduce cu sine și o doză generoasă de necunoscut.

E limpede că umanitatea e azi martora unor transformări care pun în încurcătură abordările politice clasice, dar asta nu înseamnă că drumul e fără ieșire, oricât de nebulos pare a fi viitorul.

Din acest punct de vedere, o Europă mai unită, mai coerentă (conceptual, politic, economic și instituțional), implicit și mai solidară în interiorul ei, este primul răspuns adecvat pe care continentul va fi forțat să și-l asume dacă vrea să trăiască nu doar la propriu, ci și la figurat în secolul XXI. 

Căci alternativa, din păcate, e înfricoșătoare: revenirea la un modus vivendi în relațiile internaționale de secol XVIII-XIX ori prima jumătate a secolului XX.

De altfel, în această campanie pentru Parlamentul European găsim, aproape peste tot în statele membre UE, ipostaze care ne permit să ghicim viitorul fără prea mari eforturi, mai ales că trecutul pe care ni-l “proiectează” nu-i deloc departe.

De la Salvini, în Italia, la Le Pen, în Franța, până la Orban, în Ungaria, și amicii lor, Dragnea și Tăriceanu, în România, exemplele curg fără să se zgârcească.

Problema cu a doua ofertă care, în România cel puțin, s-a conturat deja cu doi ani înaintea campaniei pentru alegerile europene, dar s-a maturizat în ultima lună, este și ea de două feluri.

Pe de o parte, pozează într-o ofertă în adevăratul sens al cuvântului, însă în realitate nu spune cu subiect și predicat ce anume oferă (*care este destinația drumului propus? *apoi, dacă într-adevăr ar fi dezvăluită, în ce măsură ar și corespunde destinația respectivă aspirațiilor și intereselor păturii largi a societății, nu doar unei elite restrânse ale cărei scopuri au fost și rămân pe mai departe netransparente?).

PSD, absolut strident, și ALDE, cu ușoare scrupule formale determinate doar de circumstanțe, pledează la vedere pentru amendarea temeliilor pe care s-a construit Romania europeană după anul 2000.

Din motive care trădează mai degrabă precauții oportuniste generate de teama că societatea nu e pregătită pentru șocuri de anvergură și ar reacționa în consecință, cele două formațiuni nu elaborează în adâncime. Oferă capătul de ață, dar nu merg mai departe. 

Acuză dictatura UE și necinstea partenerilor strategici actuali, dar nu spun explicit cu ce îi vor înlocui și, mai ales, trec sub tăcere faptul că i-ar înlocui cu modele de organizare a statului inspirate din ceea ce se întâmplă în Rusia și China; și cu parteneri strategici de această teapă.

Nu spun, dar asta se înțelege cât se poate de clar din discursul general pe care îl practică și chiar din unele măsuri concrete (preponderent în domeniul economic) și alte acte de curtare pe care guvernul de la București le practică.

Până vom afla explicit și direct de la sursă care e așadar alternativa concretă, pot fi dibuite două proiecte suficient de “vorbărețe” și “indiscrete” pe care campania pentru alegerile europarlamentare le-au potențat.

Unul este cel al transformării României în stat polițienesc. 
Celălalt e oligarhizarea guvernării.

Primul e evident din modul în care sunt tratate adunările publice, protestele spontane, ideea însăși de contestare a autorității și puterii politice. 

Ultimii doi ani și jumătate ne oferă exemple relevante, iar ultimele câteva luni și chiar zile prezintă simptome alarmante.

Al doilea e ilustrat de modul în care se fac azi alocările de la buget și în care sunt operate modificările în legislație – fie că e vorba de justiție, fie că e vorba de economie. 

Nu există mecanism transparent care să nu fi fost abolit în ultimii doi ani și jumătate de către actuala guvernare, nu există modificare legislativă esențială pentru care să nu fi fost sacrificată menirea Parlamentului și a Curții Constituționale.

Pentru prima oară în istoria organizării lor în România, alegerile europarlamentare au fost un test de turnesol pentru partidele care sunt într-adevăr dedicate intereselor de termen lung ale cetățenilor acestei țări și tot o premieră este și faptul că oamenii au căpătat acces la instrumentele cu adevărat relevante pentru a face propriile măsurători în acest sens. 

Dar cu adevărat istoric în ceea ce au adus pentru România europarlamentarele 2019 e faptul că, mai presus de orice, s-a discutat la obiect – de la stat de drept la absorbția fondurilor UE, de la valorile UE la ce fel de Românie ne dorim și de la libertatea de exprimare la cum va transforma opusul ei o societate care încă nu și-a vindecat toate rănile din comunism și zona gri a anilor ’90.

S-a discutat despre Europa și despre statutul și viitorul României în acest concert, iar discuția a căpătat varii moduri de manifestare.

Nu mai trebuie decât să mergem la vot și să optăm și noi, cei mulți, pentru una din cele două oferte care s-au conturat.

Partidele care participă la aceste europarlamentare au făcut-o deja – unele luând corect pulsul interesului național, altele rescriindu-l după chipul și asemănarea lor, dar în total dispreț față de o generație care nu a păcătuit cu nimic pentru a rămâne în istorie ca (încă) una de sacrificiu.

• De azi înainte ne întâlnim în acest spațiu editorial aflat la început de drum.
  Vă invit pe Reporter global, partener exclusiv The Economist.
  O revistă pe care o găsiți în fiecare vineri la chioșcuri și 24/24 online.