Comédia a-nceput! România a preluat preşedinţia semestrială a Consiliului Uniunii Europene. Timp de şase luni, din ianuarie până-n iunie 2019, miniştrii noştri vor prezida şedinţele care-i vor reuni pe omologii lor din toate statele membre, vor conduce discuţiile, vor propune soluţii şi direcţii de acţiune, se vor confrunta şi cu inerente dificultăţi, cu diferenţe de opinii, foarte probabil şi cu tensiuni, cu ceva conflicte, dacă nu chiar cu crize efective, vor trebui să fie elocvenţi, cuceritori, să se pronunţe şi ferm, chiar aspru, apoi să devină împăciuitori, să zâmbească prietenoşi, să împingă lucrurile către concluzii consensuale, să se impună – adică – în faţa colegilor care se ocupă de aceleaşi domenii în familia europeană. Două categorii mari de calităţi ar fi de mare folos, de fapt obligatorii: reprezentanţii guvernului de la Bucureşti s-ar cuveni să aibă competenţe serioase, să-şi cunoască perfect domeniile de responsabilitate, nu doar la scară naţională, ci şi la nivel continental; şi să fie prezenţe agreabile, elegante şi totodată dezinvolte, cu bune capacităţi de comunicare, de negociere, de convingere.

Despre distanţa – sau prăpastia! – dintre acest profil guvernamental ideal şi echipa reală de care avem parte se tot vorbeşte şi se tot face haz (de necaz, vezi bine!). Începând de la lucrurile simple, de pildă de la exprimarea verbală: actualii miniştri au stârnit ilaritate când s-au străduit să vorbească în public în limbi străine. Fără ca asta să fie o consolare, e-adevărat că sunt şi în româneşte stângaci, adeseori şi agramaticali. Desigur, vor fi talonaţi – eventual şi „stilizaţi”… – de traducătorii fără de care nu vor putea merge la întâlnirile cu pricina. Însă cum se vor descurca atunci când omologii vor discuta între ei direct şi „informal”, în englezeşte, cum se-ntâmplă de cele mai multe ori, înaintea şi după finalul şedinţelor sau prin replici schimbate pe parcurs, în şoaptă, între participanţii aşezaţi alături, ca de la ministru european la ministru european?!

Şi mai dramatică e chestiunea competenţei, după cum au constatat nu doar oponenţii coaliţiei majoritare din Parlamentul de la Bucureşti, ci şi propriii lor „dizidenţi”. În scrisoarea deschisă adresată pe 14 august 2018 comilitonilor săi, senatoarea Ecaterina Andronescu susţinea că „din nefericire componenţa actualului guvern nu este expresia PSD-ului şi nu reprezintă nivelul şi capacitatea profesioniştilor din partidul nostru” şi cerea „să venim în cel mai scurt timp cu un prim-ministru şi un guvern PSD de superprofesionişti şi să guvernăm ţara”. Iar în Declaraţia privind starea Partidului Social Democrat din 19 august, semnată de trei vicepreşedinţi, Paul Stănescu, Gabriela Firea şi Adrian Ţuţuianu, asumată şi de alţi colegi, se afirma că premierii şi miniştrii PSD au fost numiţi „fără niciun set valid de criterii necesare pentru o guvernare performantă”, printre doleanţele grupului aflându-se „îmbunătăţirea actului de guvernare şi consolidarea echipei guvernamentale”. A fost consolidată prin cooptarea Ecaterinei Andronescu la Educaţie. Ceilalţi contestatari au fost fie marginalizaţi în partid, fie excluşi…

Fireşte, există „aparatele” funcţionăreşti de susţinere: consilierii şi diplomaţii români şi birocraţia de la Bruxelles, mici armate de oameni discreţi şi pricepuţi care le vor „sufla” miniştrilor noştri ce au de spus şi de făcut în timpul preşedinţiei rotative. În momentele de protocol o vor asista şi pe şefa cabinetului, Viorica Dăncilă, deja posesoare a unui întreg palmares de erori gramaticale şi gafe de comunicare, de o bogăţie aflată în raport invers proporţional cu cea a competenţelor de care dă dovadă.

Va fi – deci – o veritabilă „comédie”, cum spuneam. Iar pentru nefericiţii protagonişti – un calvar!

S-a mai adăugat ceva, poate că mai puţin aşteptat: la finele lui 2018 şi la începutul lui 2019 a început să se scrie în presa străină despre preluarea preşedinţiei rotative de către guvernarea de la Bucureşti. Drept care coaliţia PSD-ALDE s-a trezit cu un val de articole foarte critice în cele mai importante ziare europene, toate vorbind despre corupţii conduşi de un condamnat penal, aflaţi în ofensivă împotriva justiţiei române ş.a.m.d. Nu că nu s-ar fi ştiut, însă nu era atât de important pentru alţii ca-n clipa în care cei în cauză urcă într-o poziţie simbolică în cadrul Uniunii. „Ştampilaţi” ca politicieni hoţomani şi nedemocraţi, vor avea de dus şi povara suplimentară a acestei „monitorizări” nemiloase din partea presei străine.

Evident, toate analizele se referă, în contrast, şi la figura preşedintelui Klaus Iohannis, apărător al statului de drept. Altfel spus, coaliţia PSD-ALDE îl ajută fără să vrea pe şeful statului să joace un rol mai proeminent decât presupunea scenariul-standard: cel de adevărat partener al cancelariilor continentale şi al Comisiei de la Bruxelles, într-o perioadă în care în prim-plan ar fi urmat să se afle cabinetul de la Bucureşti. Neobişnuita distribuţie de roluri va fi încununată pe 9 mai 2019, cu ocazia „summit”-ului Uniunii organizat la Sibiu, în oraşul lui Iohannis, înaintea alegerilor pentru Parlamentul de la Strasbourg şi către finalul mandatelor lui Donald Tusk, ca preşedinte al Consiliului European, şi al lui Jean-Claude Juncker, preşedinte al Comisiei, care a şi avut iniţiativa acestei susţineri simbolice, „la el acasă”, a preşedintelui României ca garant al democraţiei.

Până la finele lui 2018, coaliţia PSD-ALDE, uzată în marele război antijustiţie, fisurată, başca starea economiei şi a finanţelor publice, s-a străduit din răsputeri să se ţină în şa şi să apuce preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, la care mulţi au spus ori au sperat că guvernul Dăncilă nu va ajunge. Uite că a ajuns! Doar că… înainte să apuce să se bucure, împricinaţii îşi vor fi dat brusc seama că şi-au dorit o mare belea, în plus faţă de toate câte le-aveau de dus…