Revolta „Vestelor galbene” care a răvășit Franța în ultimele zile este un moment special care nu ar trebui să reprezinte o noutate, pentru că mulți analiști îl consideră ca avându-și originile încă din anii ’80. Ne aflăm totuși în fața unei revolte fără criză.

de Cristian Diaconescu

Franța nu trece în acest moment printr-o criză economică, dimpotrivă, lucrurile par să meargă lin, fără dramele date de o criză financiară, și totuși lumea este nemulțumită. Creșterea economică, dezvoltarea spectaculoasă a Franței nu se regăsesc în nivelul de trai al spațiului rural, motiv pentru care zonele prospere economic care asigură și locuri de muncă, și care asigură modernizare se află în marile orașe. Zonele limitrofe, periferice, au stagnat, oamenii au senzația că au fost desconsiderate, din punctul de vedere al dezvoltării economice. Acolo, șomajul a crescut și, odată cu el, s-a accentuat înclinația spre alt tip de politică, mai ales politică radicală. 

Franța profundă, rurală, agonizează

Așa cum vorbim despre o „Americă profundă”, care a votat altă variantă decât partidele tradiționale, Republican și Democrat, sau așa cum avem Mezzogiorno în Italia, care a votat foarte serios oferta politică antisistem, tot așa avem periferia Parisului sau zone limitrofe în care dezvoltarea economică nu se regăsește în locuri de muncă, nu se regăsește în modernizare. Franța profundă, rurală, agonizează din cauza dezindustrializării, a serviciilor publice nesatisfăcătoare și a lipsei locurilor de muncă. Parisul și alte câteva orașe mari au atras investiții, au o viață dinamică susținută de afaceri prospere. Francezul dintr-un orășel de provincie sau dintr-o comună are nevoie de mașină pentru a se deplasa zilnic, uneori la kilometri distanță, pentru a munci. Or, majorarea taxei pe carburanți care a încins spiritele i-a enervat pe oamenii care oricum sunt departe de standardul de viață al orașelor prospere, care fac față cu greu unei inflații moderate, dar persistente, și problemelor legate de șomaj. Acei oameni sunt profund nemulțumiți de starea socială în care se află și atunci a apărut acest tip de nervozitate, greu de încadrat într-o mișcare coordonată. 

Protest greu de gestionat

Însă protestul vestelor galbene este complicat, ca atare gestionarea lui va fi dificilă. La fel de dificilă va fi și găsirea unor soluții de compromis de către autorități, neavând un subiect care poate fi negociat. Premierul Franței a fost însărcinat de președintele Macron să încerce o formă de conciliere. În sine concilierea va fi o chestiune deosebit de complicată, atâta vreme cât nu există în acest moment o bază comună de negociere, iar revendicările sunt difuze, împrăștiindu-se de la renunțarea la mărirea taxei pe carburanți, până la mărirea salariului minim, asigurarea de locuri de muncă sau limitarea numărului de elevi într-o clasă la 25. Există însă o nemulțumire generalizată, o nervozitate care până la urmă se transformă chiar în gesturi de neînchipuit, cum ar fi distrugerea Arcului de Trimf. 

Agenda protecției mediului, neschimbată

Dincolo de revoltă, Franța este depozitarul acordului pe climă, iar suspendarea majorării taxei pe carburanți nu poate echivala cu renunțarea la principiile tratatului. Evident, francezii sunt cât se poate de consecvenți, mai ales după gesturile SUA, de a se retrage din Acordul de la Paris privind clima. Sigur că problema legată de combustibilul diesel este una dintre temele anunțate formal de protestatari, dar nu va interfera cu politica de protecție a mediului. Autoritățile nu au încercat să acomodeze și să etapizeze decizia de a majora o taxă pe carburanți. Decizia s-a comunicat direct, brutal, iar președintele Macron a spus că, indiferent de proteste, nu va reveni asupra ei, deci inițial a lăsat întregul subiect fără negociere, chiar dacă negocierea, până la urmă, era o chestiune de calmare a spiritelor. 

Fundalul populismului

Ce este interesant este că, pe fundalul manifestărilor, singurii politicieni care s-au asociat cu aceste proteste au fost extremele. Desigur, partidul de extremă dreapta și doamna Marine Le Pen au ieșit public sprijinind și confirmând acest tip de protest, cu speranța obținerii unui câștig electoral. În esență, protestele par a fi o manifestare dezordonată, dar puternică a populismului. În mod evident, în condițiile în care apar zone ale comunității în afara marilor orașe care se simt defavorizate, orice semnal de natură populistă, egalitaristă, până la urmă, este bine primit. Totodată, revoltele din Franța transmit și un tip de semnal legat de diminuarea absolut neverosimilă a rolului partidelor tradiționale, care practic, în acest moment, aproape că nu există din punctul de vedere al vocii publice. Este o situație care nu se întâmplă numai în Franța, dar în orice caz pentru francezi reprezintă un tip de premieră politică foarte complicat. Oferta populistă coagulează energiile oamenilor dezamăgiți de politicieni. Partidele populiste radicale, multe dintre ele și antieuropene, cel puțin pe anumite domenii, se află pe poziția a doua sau a treia în statele lor, în Germania, Franța, Italia, sau chiar pe prima poziție, în Spania, în Olanda. Populismul a câștigat deci teren în statele care sunt marile contribuabile ale Uniunii Europene, în statele tradiționale și fondatoare ale Uniunii Europene. Politicienii populiști vor câștiga locuri în Parlamentul European pe care îl contestă din toate punctele de vedere, ceea ce pare paradoxal. 

Criza partidelor tradiționale

Forța acestor partide populiste nu stă în oferta lor electorală, oarecum naivă, cu promisiuni imposibil de livrat, cât în criza  prin care trec partidele tradiționale în toate aceste state. Este un moment politic sensibil, diferit de tot ce am cunoscut până acum. Totuși, revoltații simt o vulnerabilitate a președintelui Macron, care a coborât sub 30% încredere, și simțind această slăbiciune, își amplifică revendicările. Poziția președintelui Macron este complicată de faptul că nu are un partid sau o coaliție de partide ușor de recunoscut în proiectul politic francez, deci nu are un sprijin politic evident în ceea ce privește multiplicarea mesajului și în ceea ce privește un anumit tip de negociere cu comunitățile, prin reprezentanți politici, ceea ce îi creează o dificultate în a-și transmite mesajul.