Riscul suveran descrie o aventură economică, uneori exuberantă, la capătul căreia un guvern nu-și mai poate onora, sau nu mai vrea să-și onoreze obligațiile. De obicei riscul suveran evaluează șansele ca datoria publică să fie returnată integral și la timp. Crizele economice pot amplifica riscurile suverane, dacă ne amintim, de exemplu, de colapsul economiilor Argentinei și Mexicului, care a fost stimulat de criza petrolului. Dar riscul suveran este o noțiune complexă, iar evaluarea sa este rezultatul unui algoritm complicat, în care ponderile unor dezechilibre economice pot fi amplificate de politici neinspirate. Uneori populismul inoportun și imprudent crează sau amplifică riscul suveran, în funcție de intensitatea risipei și a neîncrederii în economiile unde se manifestă. În ultimă instanță riscul suveran influențează afaceri, costul creditelor și nivelul de viață al oamenilor.
Exemple recente de manifestare a riscului suveran sunt Grecia, Cipru, Argentina și Venezuela.
Grecia, contaminarea băncilor
În timpul crizei datoriilor țărilor de la periferia zonei euro, în 2011, Grecia a impus atât o reducere a valorii nominale a obligațiunilor emise de guvern de peste 50%, cât și o extindere a maturității obligațiunilor deținute. Criza datoriilor a condus la o criză bancară, băncile grecești având cantități semnificative de obligațiuni grecești care, din cauza intrării Greciei în „default”, au pierdut cea mai mare parte din valoare. Măsurile luate de guvern au fost restricții la contul de capital (restricții la transferul de euro din Grecia către exterior) și la blocarea banilor deponenților în conturile băncilor grecești (și permiterea retragerii doar a unei cantități extrem de limitate din conturi, pentru necesitățile curente).
Cipru, zguduit de o criză bancară
În anul 2013, în timpul crizei bancare prin care a trecut, a extins maturitatea obligațiunilor emise de guvern, scadente între 2013 și primul trimestru al anului 2016, cu perioade între 5 și 10 ani. Pe lângă amânarea plăților la datoria publică, guvernul a impus conversia forțată a economiilor aflate în conturi bancare în capital al băncilor respective (sumele ce depășeau pragul de garantare au fost convertite în acțiuni).
Argentina, victima politicii fiscale
La finele secolului XX, Argentina avea un regim de curs de schimb de tip consiliu monetar. Acest regim de schimb presupune un curs fix al monedei locale, un control strict al cantității de monedă locală (cantitatea acesteia trebuind să fie dată strict de mărimea rezervei valutare a băncii centrale) și o politică fiscală strictă. Orice deficit bugetar, prin emiterea de datorie de către guvern, practic, generează monedă locală, alterând astfel cantitatea de monedă locală și, în acest mod, rata implicită de curs de schimb. Argentina nu a urmat o politică fiscală strictă (ci extrem de laxă); ca urmare, la începutul anilor 2000, a intrat în criză financiară, iar în anul 2001 a intrat în „default”. A reușit să iasă din nou pe piețele internaționale de abia în anul 2013, după o criză economică prelungită, având obligațiunile vechi încă în „default”. Însă un grup de deținători (fonduri specializate în „distressed assets”) ai obligațiunilor vechi (în „default”) a acționat Argentina în instanță și a solicitat, înaintea plății cupoanelor obligațiunilor noi, plata obligațiunilor vechi. Ca urmare, neavând suficiente lichidități în valută, Argentina a intrat din nou în „default” în anul 2013.
Venezuela degringoladă și politici proaste
În anul 2017, pe fondul crizei economice prin care trece, Venezuela nu a reușit să plătească cupoane în valoare de 200 de milioane de dolari americani. Default-ul, sau intrarea în incapcitate de plată, s-a datorat lipsei valutei, cauzată de reducerea încasărilor în valută din exportul de petrol. Venezuela a plafonat prețul de vânzare a produselor energetice către populație. Cum activitatea companiilor din industria energetică nu mai era rentabilă, aceste companii nu au mai realizat investiții. De asemenea, ulterior unei greve, o foarte mare parte a angajaților principalei companii de stat din industria petrolieră au fost concediați, ceea ce a condus la pierderea expertizei tehnice. Mai mult, companii private din domeniul energetic au fost naționalizate, fapt ce a generat sancțiuni internaționale asupra exportului de petrol. La toate acestea s-a adăugat șocul scăderii prețului petrolului, care a prins industria de extracție cu echipamente învechite și lipsă de expertiză.
Câteva considerații pe baza acestor exemple.
Nuanțele default-ului
„Default-ul”, sau intrarea în incapacitate de plată, se poate manifesta prin amânarea plății cuponului sau noționalului (restructurare), reducerea valorii nominale a obligațiunii (haircut) sau, efectiv, neonorarea/nerecunoașterea obligației la scadență. În funcție de deținătorii de obligațiuni afectați, agențiile de rating retrogradează țara în „default”, atunci când toți deținătorii de obligațiuni sunt afectați, sau în „selective default”, atunci când doar anumiți deținători de obligațiuni sunt afectați. În toate cele patru cazuri prezentate anterior, țările au fost retrogradate în rating „selective default”.
Sabia legii
Este foarte importantă legea sub care este emisă obligațiunea. De exemplu, o obligațiune în monedă străină poate fi emisă de un guvern atât pe legea locală (în țară), cât și pe legea străină (pe o piață externă). Legea aplicabilă este importantă în cazul intrării în „default” a emitentului. Dacă legea locală poate fi modificată de guvern, pentru a îngreuna sau chiar pentru a face imposibilă recuperarea sumelor de către creditori, în cazul emiterii obligațiunii pe o piață externă (lege externă), legislația nu mai poate fi alterată, iar creditorii pot urmări în instanțele externe statul respectiv până ajung la o înțelegere cu acesta.
De exemplu, în cazul Greciei, deținătorii de obligațiuni emise pe legea străină (în afara Greciei) au beneficiat de condiții mult mai avantajoase decât deținătorii de obligațiuni emise pe legea grecească.
Un alt exemplu este Argentina. Pentru obligațiunile emise în Statele Unite și aflate în „default”, Argentina a fost chemată în instanță și dusă (din nou) în „default”.
În principiu, dacă un guvern emite obligațiuni în străinătate, iar acestea sunt în „default”, până nu ajunge la un acord cu creditorii săi externi, acel stat nu mai poate emite obligațiuni pe piețele externe.
Asigurarea și costurile ei
O instituție internațională relevantă în cazul evenimentelor de „default” este International Swaps and Derivative Association (ISDA), cu sediul la Londra. Această instituție realizează contractul-cadru pe baza căruia sunt tranzacționate pe piața alternativă OTC contractele cu instrumente financiare derivate, inclusiv contractele derivate având ca activ suport riscul de credit – Credit Default Swap (CDS). Declanșarea contractelor CDS, în esență asigurări în cazul intrării în incapacitate de plată, se realizează ulterior declarării de către ISDA a evenimentului de „default”, cererea de punere în „default” a unui emitent fiind inițiată de către orice parte interesată – creditor, deținător de instrument derivat (ISDA fiind și curte de arbitraj).
Declanșarea contractelor CDS pentru un stat, practic, blochează accesul statului respectiv la orice sursă de finanțare externă.
