Brexitul, pe montagne russe
„ARĂTAȚI INTIMIDAȚI? Vă simțiți intimidați?”, a întrebat Boris Johnson mulțimea de membri ai Partidului Conservator care tocmai îl aleseseră lider al partidului și, prin aceasta, prim-ministru. Întrebarea era retorică, dar mulți dintre ei păreau neliniștiți – și așa și trebuie. Marea Britanie are, acum, al treilea prim-ministru conservator, după votul de acum trei ani, pentru a părăsi Uniunea Europeană. Parlamentul este blocat și refuză să sprijine acordul de ieșire convenit cu UE, chiar dacă termenul limită, de 31 octombrie, se apropie. Lira sterlină se ofilește la perspectiva unei ieșiri fără acord. Pentru a croi o ieșire din această fundătură este necesară o mână politică extrem de abilă. Și totuși, conservatorii au jucat la noroc, alegând un lider populist, în a cărui abilitate nimeni nu are încredere.
Johnson, care a scris o biografie a lui Winston Churchill și care râvnește să fie recunoscut în acest model, aduce cu eroul său, în sensul că a moștenit cea mai cumplită criză a Marii Britanii, după al Doilea Război Mondial. Brexitul, și mai ales o ieșire fără acord, amenință să afecteze economia și să lase țara izolată din punct de vedere diplomatic, într-o lume în care interesele sale sunt periclitate, așa cum stau lucrurile acum în Strâmtoarea Ormuz. Riscul este major pentru Marea Britanie, deoarece Brexitul minează legăturile cu Scoția și Irlanda de Nord.
Într-un moment sumbru pe plan național, conservatorii speră că stilul exuberant al lui Johnson va fi suficient pentru a „rupe frânghiile îndoielii de sine”, așa cum a frazat el în discursul său sforăitor de acceptare. Să sperăm că au dreptate. Dar, în realitate, stilul său flușturatic nu pare să semene atât de mult cu curajul lui Churchill, cât, mai ales, cu ceva de o nesăbuință iresponsabilă. Ca să ajungă la Downing Street, el a făcut promisiuni exagerate despre Brexit, pe care nu are cum să le țină. Abordarea sa fantastică înseamnă că se îndreaptă cu repeziciune spre un no-deal – și, prin aceasta, spre o confruntare cu Parlamentul, care pare hotărât să oprească acest rezultat. Marea Britanie ar trebui să se pregătească pentru unul dintre cele mai agitate guverne ale sale din istoria modernă. S-ar putea să fie și cel mai scurt.
În timp ce așteptau decizia membrilor Partidului Conservator, britanicii de rând, care nu au avut niciun cuvânt de spus în privința succesiunii Theresei May, se întrebau ce versiune a lui Johnson vor primi. Va fi un Boris liberal din punct de vedere social, pro-imigrație sau un Boris renăscut, eurosceptic? Cameleonic cum este, Johnson a mimat politica din ce în ce mai dură a conservatorilor. Într-o remaniere surprinzător de sălbatică, el a numit membri de dreapta dură în cabinetul său: Priti Patel, un fost susținător al pedepsei cu moartea, este ministru de interne, iar Dominic Raab, un partizan acerb al Brexitului, este ministru de externe. Convingerea lui Johnson că Donald Trump ar putea oferi o „barcă de salvare” pentru Marea Britanie, când aceasta se pregătește să abandoneze UE, l-a oprit să-l critice pe președinte, chiar atunci când Trump l-a umilit pe ambasadorul britanic la Washington. O astfel de atitudine este periculoasă într-un moment în care Marea Britanie ar trebui să se opună politicii americane în privința Iranului.
Cel mai îngrijorător este planul său fantasmagoric privind Brexitul. Doamna May a fost doborâtă de promisiunile nerealiste pe care le-a făcut privind acordul pe care avea să îl obțină Marea Britanie, angajamente din cauza cărora a petrecut doi ani mizerabili pentru a se îndepărta de ele. Johnson a făcut aceeași greșeală pe o scară mai mare. El jură că va arunca la gunoi „plasa de siguranță” menită să evite o frontieră dură în Irlanda, despre care UE insistă că nu este negociabilă. El spune că Marea Britanie nu trebuie să plătească factura de ieșire pe care a agreat-o. El s-a angajat să iasă în 31 octombrie „indiferent ce-o fi.” Și mai spune și că, dacă UE nu cedează, va fi „incredibil de ieftin” ca Marea Britanie să iasă fără un acord. Doamna May a găsit contactul cu realitatea destul de dur. Pentru Johnson va fi și mai brutal.
Brexitul pe montagne russe are o turnantă care evită dezastrul. Johnson are o asemenea capacitate de răzgândire încât, odată instalat la Downing Street și confruntat cu consecințele promisiunilor sale, este de așteptat că ar putea, pur și simplu, să renunțe la ele. Farmecul său ar putea ghida un acord ușor modificat prin Parlament. Europa este gata să ajute. Dar șansa unui compromis din partea sa pare slabă. În timp ce doamna May a avut doi ani ca să dea îndărăt de la angajamentele ei exagerate, Johnson nu are decât trei luni ca să își ia cuvântul înapoi. Majoritatea de lucru pentru conservatori este de doar trei (și s-ar putea reduce doar la unul, după alegerile parțiale de săptămâna viitoare), cu mulți rebeli, atât în aripa Brexit, cât și în cea anti-Brexit. Așa că adoptarea unui acord va însemna, probabil, colaborarea cu laburiștii, al căror preț este un al doilea referendum. Asta ar fi ceva bun pentru țară, care merită șansa de a spune dacă realitatea crudă Brexitului se potrivește cu versiunea fantezistă care i-a fost vândută în 2016. Dar liniile roșii în care s-a încurcat Johnson vor ține, probabil, la distanță o astfel de soluție.
Aceasta înseamnă o creștere a riscului ca Johnson să dea direcția spre un no-deal, despre care să spună că este curajos și churchillian, și nu actul inutil de autoflagelare care este, de fapt. Unii partizani ai Brexitului îi țin isonul, argumentând acerb că avertismentele de pagube aduse economiei, uniunii și poziției internaționale a Marii Britanii sunt fake news. Alții susțin că acestea sunt doar costurile pentru a realiza Brexitul. Dar o ieșire fără acord nu ar realiza nici măcar asta. Negocierile cu UE privind aspectele nerezolvate ale relației ar trebui să repornească, dar cu Marea Britanie în afara clubului și negociindu-se în termeni mai duri decât înainte. Iar în privința apărării democrației, nu există un mandat pentru un no-deal, care nu a existat în proiectul celor din tabăra pro-Brexit, și nici nu a fost susținut de vreun partid în ultimele alegeri. Într-adevăr, acestei soluții i se opun majoritățile din Parlament și din public. Unii adepți duri ai Brexitului spun că Parlamentul ar trebui suspendat, ca să se poată merge pe un no-deal – în numele democrației. Grotescul acestei ipoteze vorbește de la sine. Totuși, Johnson nu a exclus-o.
Dacă va încerca să meargă pe o asemenea cale nesăbuită, Parlamentul trebuie să i se opună. S-ar putea ca singura opțiune să fie un vot de neîncredere. Pentru aceasta, este nevoie de cel puțin câțiva conservatori care să voteze răsturnarea propriului guvern, ceva ce nu s-a mai întâmplat de când conservatorii rebeli au ajutat la răsturnarea lu Neville Chamberlain, în 1940. Asta înseamnă și mai multă nesiguranță. Sondajele indică o diviziune în patru partide, ceea ce face ca orice alegeri care ar rezulta să fie o loterie. Dar conservatorii ezitanți nu ar trebui să aibă niciun dubiu că dacă i se permite lui Johnson să suspende democrația pentru a forța un Brexit fără acord, care ar distruge economia și ar risca soarta uniunii, nu va fi numai o trădare a țării, s-ar putea ca aceasta să fie și sfârșitul Partidului Conservator. Iar Johnson nu ar trebui să se îndoiască de faptul că, dacă nu renunță la promisiunile fantastice și nu ia în serios negocierea unui acord, s-ar putea ca, în final, să nu fie comparat cu Churchill, ci cu Chamberlain.
Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Am luat-o la vale”
